E dimineaţă din nou. Altă zi a început să treacă ca şi celelalte, în rând. A trecut mult timp de când incidentul s-a întâmplat dar nu înţeleg de ce simt să fi plecat atât de puţine clipe. În mintea mea, amintirile au rămas mai vii decât oricând şi oricât de mult aş încerca să le alung, să le fac să dispară nu pot.
Îmi forţez creierul şi mintea şi imaginaţia şi tot doar să pleci, să nu te mai simt. Pe moment, ideea de a fi puternică şi de a trece peste îmi pare mai bună că niciodată. Şi mă agăţ de ea cu disperare, disipând orice clipă petrecută împreună, de la una care mi-a adus zâmbete până la cea care m-a făcut să plâng zile întregi.
Jocul îmi merge bine o zi, o săptămâna, o luna … poate şi mai mult. Până când revii iar. De ce? De ce n-ai plecat încă?! De ce după atâta timp tot mai am momente când vărs lacrimi pentru tine?! Nu pot să mă înţeleg. Încerc cu tot posibilul să fac cum pot să te alung dar tu rămâi mereu. Şi când pleci din gândurile mele cotidiene şi din imaginaţia mea apari în vise. Toate te strigă, te vor înapoi şi ar da orice să te aibă din nou. Pline de amărăciune, tristeţe şi monotonie.
Însă realitatea e alta. Raţiunea e alta. Tot la fel de sumbră şi grea dar una care te respinge. Una care e conştientă că trebuie să lupte, să realizeze ceea ce trebuie în viaţă şi să treacă peste persoanele care m-au făcut să sufăr.Să le uite. Una care n-a acceptat trădarea şi faptele tale rele, lacrimile aduse şi vorbele urâte. Ci le-a făcut loc în centru, făcând să dispară cele bune.
Una care e conştientă de răul adus de ţine şi care ar da orice să nu mai exişti în ea. Să pleci şi să o laşi să îşi continue drumul în viaţă,f ără tine. E acea parte care nu mai oferă o a două şansă şi nu suportă lacrimile. E acea parte care s-a ridicat când tu m-ai făcut să cad. O parte ce ascunde în ea o suferinţă fără margini dar care o înfăşoară frumos într-o răutate şi într-un egoism inexplicabil.
O parte care nu înţelege de ce m-am implicat în asta şi care ar fi vrut să nu fi trecut pe aici. O parte care mă mustră pentru toată greşelile mele şi care nu are loc de iertare, cuvinte frumoase sau sentimente. Una matură, cu planuri, idei şi noi speranţe. Una care nu se lasă de la un prim colaps, ci se ridică ştergându-se de praf mergând mai departe.
Una care calcă în picioare răutăţile şi care nu cedează uşor. Una care a învăţat să culeagă binele din rău întorcându-l în favoarea ei. Una în care tu, tu nu eşti de fapt! Şi dacă sufletul e trist acum, din cauza viselor de peste noapte, în timp se va regenera. Am încredere în el, căci el a fost mereu cu mine. Nu persoanele pasagere … .
Sufletul ascunde partea mai fină, mai sensibilă, mai slabă care nu ştie să lupte. Dar care împreună cu raţiunea fac echipa bună si care în timp, vor aduce zâmbete şi bucurii, de asta sunt sigură. Bucurii şi zâmbete care se vor naşte din simplitate, din speranţa şi bunătate şi nu vor fi dependente de tine.
Katherine's Blog 
😥