Vreau sa fac curatenie interioara/I want to do the „interior cleaning”

Astazi mi-as dori sa fac curatenie, pe interior. Sa folosesc un detergent puternic, concentrat si acid, cu clor si chimicale sa stearga orice urma de impuritate, de mizerie si angoasa.

Vreau stralucirea si oglindirea suprafetelor curate, vreau sa vad aranjate sertarele inimii, nu vreau haine negre aruncate val-vartej in dulapul sufletului, vreau o organizare in ganduri si minte, pe interior.

Imi doresc sa lustruiesc podelele launtrice cu orice dezinfectant am la indemana, sa scot petele de egoism si incapatinare, sa dizolv grasimea intarita de mandrie si ingamfare.


(Sursa Unsplash)

Vreau sa pasesc inspre ziua de maine fericita, cu incredere si cu ideea ca nu ma voi lipi pe talpi de namol, ca nu voi purta cu mine nefericirea si nelinistea zilei precedente.

Vreau sa deschid larg ferestrele, sa alung mirosul insuportabil provocat de neajunsuri, de cearta si sentimente inchise.  Vreau sa privesc soarele in ochi, sa ma orbeasca cu razele sale pure si neintinate, vreau sa ma incalzesc cu fericire, sa respir  speranta.

Astazi mai mult decat orice vreau sa renunt la ce nu mai am nevoie. Vreau sa arunc lucrurile materiale care ocupa mai mult spatiu decat materiile sufletesti, personale, decat ceea ce iubesc in prezent.

Vreau sa golesc lada cu amintiri ponegrite de vreme si carii, sa sterg mucegaiul alb de umbre depus cu atat de multa apasare si ura, sa uit persoane si intamplari infecte ce mi-au imbolnavit sufletul odinioara. Imi doresc sa adaug franturi din clipele fericite petrecute alaturi de oameni dragi, vreau sa pun peste zambete si tresariri, dragoste si sa inchid cu un lacat ferecat a carui cheie sa o port doar eu, deasupra inimii.


(Sursa Pexels)

De asemenea gunoiul va pleca si el. In punga verde inchis voi risipi stresul, nervii si cuvintele amare spuse la suparare, lacrimi si durere. Voi inchide punga strans si puternic cu o ata neagra, pe care sa nu o mai deschida nimeni niciodata, nici macar gunoierii sau oamenii strazii; nu imi doresc sa ofer nimanui nimic din murdaria sufletului meu.

La sfarsitul zilei voi fi obosita dupa atata munca depusa dar in sinea mea voi fi multumita, satisfacuta ca am curatat acele suprafete de demult inchistate cu mizerie si tristete. Voi privi curatenia din jur, stralucirea si puritatea locului, interiorului meu si voi zambi.

Acum ca am aruncat tot ce ma necajea, tot raul ce imi aducea lacrimi si durere nu mai este nimic de facut, poate doar de savurat momente curate si nealterate, de inspirat mirosul sperantei si al viitorului.

English version

Today I would like to cleanse myself. I want to use a strong, concentrated and acidic detergent with chlorine and chemicals to remove any trace of impurities, misery, and anxiety.

I want the brightness and mirroring of the clean surfaces, I want to see the drawers of the heart, I do not want black clothes thrown in the wardrobe of the soul, I want an organization in thoughts and minds inside.

I want to polish the interior floors with any disinfectant I have at my fingertips, to remove the patches of selfishness and incapacity, to dissolve the fat strengthened by pride and hunger.

I want to go to the happy tomorrow’s day, with confidence and the idea that I will not stick to the mud soles, that I will not carry with me the misfortune and the anxiety of the previous day.


(Source Google Images)

I want to open the windows wide, to remove the unbearable odor caused by shortcomings, quarrels and closed feelings. I want to look at the sun in my eyes, I want him to blind me with its pure and uncut rays, I want to warm myself happily, to breathe hope.

Today more than anything I want to give up what I no longer need. I want to throw away the material things that occupy more space than personal, personal, stuff than what I love today.

I want to empty the box with memories of the weather and the cavities, to wipe the white mold of shadows deposited with so much pressure and hate, to forget people and infrequent events that made my soul sick. I want to add jokes from the happy moments with loved ones, I want to put on smiles and twists, love and close it with a locked lock whose key only I wear, above my heart.

The garbage will also leave. In the dark green bag I will dispel the stress, the nerves and the bitter words said to angry, tears and pain. I will close the bag tight and strong with a black thread, which no one will ever open, not even the garbage or the street people; I do not want to give anyone anything out of the dirt of my soul.

At the end of the day I will be tired after all the work I have done, but in my heart I will be pleased, satisfied that I have cleaned those long-buried surfaces with misery and sadness. I will look at the cleansing around, the brightness and purity of my place, my interior, and I will smile.

Now that I have thrown everything that was not good for me, all the evil and tear-causing bad is nothing more to do, perhaps to enjoy pure and unaltered moments, to inspire the smell of hope and the future.

Lost time is never found again

Rutina a poposit si pe meleagurile mele iar timpul pare sa fie acccelerat.

La inceputul zilei, odata cu rasaritul soarelui ma pregatesc de o noua calatorie din aceasta scurta viata, de un element necesar si indispensabil, si anume locul de munca.

Somnoroasa, cu ochii intredeschisi ma aranjez in slow motion, parca cu vointa altcuiva, si imi arunc intr-o geanta cele necesare zilei respective.

In scurta deplasare catre slujba ma sprijin de un colt al ferestrei vehicului vechi de ani de zile si citesc randuri adunate de pe blog.

Odata ajunsa la birou imi croiesc drum inspre noul meu „spatiu personal”, sorbesc cateva picaturi dintr-o cafea fierbinte preparata pe fuga si incep sa continui munca din ziua precedenta.

Avize, rapoarte, retururi, bonuri de consum, toate asteapta sa fie facute in timp rapid, corecte si precise pentru a usura munca celor de sus.

Cu ochii atintiti in ecranul plat, ma pierd in cifre intortocheate, schimonosite de virgule, alte cifre si puncte dupa ele; notez date dintr-un program obosit de vreme si notiuni, introducandu-le in Excel, gandindu-le si asezandu-le in ordinea firii.

Scaunul de la birou e inconfortabil iar atmosfera e zgomotoasa… tipete se aud din stanga si din dreapta, nimic pare sa nu fie la locul lui si totul e alandala.

Privesc in jur pentru o lamurire, o rezolvare la problema mea dar toata lumea pare sa fie blocata in dezordinea ei, aruncand hartii si cuvinte fara rost.

Dezamagita de situatie, ma ingrop in alte documente si calcule, dorindu-mi sa fi stiut rostul si scopul meu in acel loc.

Afara soarele topeste persoane nervoase, lasand in urma sudoare si indignare. Inauntru, razele sale poposesc foarte putin, aerul cald fiind inlocuit de unul semi-rece, innabusit de aglomeratia persistenta de oameni agasanti ce pare a se amplifica.

daiga-ellaby-354462-unsplashDar orele se scurg cu repeziciune iar timpul pare sa isi fi uitat masura, scurgand din clepsindra smocuri de nisip.

Cei dragi? Uitati poate; se afla undeva, intr-un loc anume… in apelurile ratate de pe telefon. Mi-as dori sa ii aud, sa le descopar respiratia si starea de spirit. Mi-as dori sa ma invalmaseasca cu un val de energie si speranta, sa imi spuna ca totul va fi bine si eu nu sunt blocata undeva, intr-o cutie de chibrituri… .

English version

The routine has also landed in my land, and time seems to be accelerating.

At the beginning of the day, as the sun rises, I prepare for a new journey from this short life, a necessary and indispensable element, namely work.

Sleeping, with intriguing eyes, I get ready in slow motion, with someone else’s will, and I throw in a bag everything I need for that day of work.

In the short trip to the job I support myself to a corner of the window of the old vehicle who has years of functioning and read rows gathered from the blog.

Once I get at my office I’m making my way to my new „personal space”, sipping a few drops of the hot coffee made on the run and continue my activity from the day before.

Notices, reports, returns, consumer vouchers, all are expected to be made in quick, accurate and precise time to ease the work of the people above me.

With eyes fixed on the flat screen, I lose in twisted numbers, scattered by commas, other figures and points after them; I write down data from a tired program of weather and notions, introducing them into Excel, thinking about them and putting them in the order of nature.

The office chair is uncomfortable and the atmosphere is noisy… screaming is heard from the left and right, nothing seems to be in his place and everything is inside out.

I look around for clarification, a solution to my problem, but everyone seems to be stuck in their clutter, throwing pointless papers and words.

Disappointed by the situation, I bury myself in other documents and calculations, wanting to know my role and purpose in that place.

Outside the sun melts people, leaving sweat and indignation. Inside, its rays are very small, with the warm air being replaced by a semi-cold one, overwhelmed by the persistent agglomeration of the angry people that seems to be amplifying.

Hours rush out quickly and time seems to have forgotten the measure, leaking from the hourglass sandbags.

Loved ones? Forgotten; they’re somewhere, in a certain place… found in missed calls on the phone. I would like to hear them, to discover their breathing and mood. I would like them to embrace me with a wave of energy and hope, to tell me that everything will be fine and that I’m not stuck somewhere in a box of matches… .


Iubire târzie

E dimineaţă din nou. Altă zi a început să treacă ca şi celelalte, în rând. A trecut mult timp de când incidentul s-a întâmplat dar nu înţeleg de ce simt să fi plecat atât de puţine clipe. În mintea mea, amintirile au rămas mai vii decât oricând şi oricât de mult aş încerca să le alung, să le fac să dispară nu pot.

Îmi forţez creierul şi mintea şi imaginaţia şi tot doar să pleci, să nu te mai simt. Pe moment, ideea de a fi puternică şi de a trece peste îmi pare mai bună că niciodată. Şi mă agăţ de ea cu disperare, disipând orice clipă petrecută împreună, de la una care mi-a adus zâmbete până la cea care m-a făcut să plâng zile întregi.

Jocul îmi merge bine o zi, o săptămâna, o luna … poate şi mai mult. Până când revii iar. De ce? De ce n-ai plecat încă?! De ce după atâta timp tot mai am momente când vărs lacrimi pentru tine?! Nu pot să mă înţeleg. Încerc cu tot posibilul să fac cum pot să te alung dar tu rămâi mereu. Şi când pleci din gândurile mele cotidiene şi din imaginaţia mea apari în vise. Toate te strigă, te vor înapoi şi ar da orice să te aibă din nou. Pline de amărăciune, tristeţe şi monotonie.
Însă realitatea e alta. Raţiunea e alta. Tot la fel de sumbră şi grea dar una care te respinge. Una care e conştientă că trebuie să lupte, să realizeze ceea ce trebuie în viaţă şi să treacă peste persoanele care m-au făcut să sufăr.Să le uite. Una care n-a acceptat trădarea şi faptele tale rele, lacrimile aduse şi vorbele urâte. Ci le-a făcut loc în centru, făcând să dispară cele bune.

Una care e conştientă de răul adus de ţine şi care ar da orice să nu mai exişti în ea. Să pleci şi să o laşi să îşi continue drumul în viaţă,f ără tine. E acea parte care nu mai oferă o a două şansă şi nu suportă lacrimile. E acea parte care s-a ridicat când tu m-ai făcut să cad. O parte ce ascunde în ea o suferinţă fără margini dar care o înfăşoară frumos într-o răutate şi într-un egoism inexplicabil.

O parte care nu înţelege de ce m-am implicat în asta şi care ar fi vrut să nu fi trecut pe aici. O parte care mă mustră pentru toată greşelile mele şi care nu are loc de iertare, cuvinte frumoase sau sentimente. Una matură, cu planuri, idei şi noi speranţe. Una care nu se lasă de la un prim colaps, ci se ridică ştergându-se de praf mergând mai departe.

Una care calcă în picioare răutăţile şi care nu cedează uşor. Una care a învăţat să culeagă binele din rău întorcându-l în favoarea ei. Una în care tu, tu nu eşti de fapt! Şi dacă sufletul e trist acum, din cauza viselor de peste noapte, în timp se va regenera. Am încredere în el, căci el a fost mereu cu mine. Nu persoanele pasagere … .

Sufletul ascunde partea mai fină, mai sensibilă, mai slabă care nu ştie să lupte. Dar care împreună cu raţiunea fac echipa bună si care în timp, vor aduce zâmbete şi bucurii, de asta sunt sigură. Bucurii şi zâmbete care se vor naşte din simplitate, din speranţa şi bunătate şi nu vor fi dependente de tine.


Scrisoare catre tine, drag prieten

Stii ce? Mereu mi-ai spus ca esti deznadajduita, ca nu stii ce sa faci si ca tot timpul ai probleme in controlarea vietii tale, ca nu gasesti raspunsul la intrebarile tale. Dar te-ai intrebat vreodata, de ce?! De ce cauti fericirea ta in a altora? De ce cauti sa te sprijini de ,,umarul ,, unei persoane mereu, de ce ai nevoie de atata atentie si de ce cauti mai mult decat ai? De ce cauti atat de mult sa iti gasesti acele persoane care stii ca vor valora pentru tine mai mult decat viata ta?

Cand stii ca Dumnezeu iti va oferi totul,doar ca ai nevoie de rabdare. De ce? Chiar crezi ca vei alege ceva mai bun decat iti va oferi EL? De ce cautand fericirea alaturi de Domnul te impleticesti pe drum si ajungi sa suferi la fiecare popas? Oare nu stii ca EL are toate grijile, nevoile, frustrarile, tristetile, ingrijorarile si durerile tale? Chiar consideri ca e orb?! Tot, dar tot ceea ce face EL este pentru binele tau si nimic nu e impotriva ta.

Pana acum mi-ai parut o enigma, sincer. Am incercat sa te descopar si sa te inteleg cat mai mult cu putinta doar ca mi-a venit greu. Esti o persoana complicata, nu stiu daca ai vreo definitie. In fiecare zi ma uimesti cu ceva nou si nu tot timpul cu ceva bun. Incerci sa cauti fericire, prietenie dar nu stii cum sa jonglezi cu situatia. Nu mergi pana la capatul liniei si mereu bajbai cautand raspunsuri.

Acum esti ok, zambitoare… as spune fericita dar nu stiu daca ai fost vreodata, daca ti-ai permis in viata asta dreptul de a fi fericita, de a zambi cu tot sufletul. Cauti raspunsurile in locuri, persoane inaccesibile. Cunosti riscurile mai bine decat oricine, caci stii ca te fac sa suferi mai mult decat orice. Dar nu, tu risti mereu sperand ca va aparea perfectiunea.

Am tot incercat sa iti explic si viata ta a facut-o, nu doar eu, ca perfectiunea nu exista. Fericirea sta in lucrurile marunte, simple nu in cele complicate. Realizeaza ca alergand dupa luna vei rata stelele.Si luna e mereu departe, departe de tine. Pe cand stelele sunt mereu acolo pentru tine, veghind la fiecare miscare si fapta a ta. Ele si-ar da si viata pentru tine, doar ca tu sa vezi asta. O vei face? Doar tu stii raspunsul dar ai grija ca si stelele isi vor pierde din stralucire si nu vor mai luci asupra ta daca mai continui asa.

Adancindu-te in relatii cu alte persoane, uiti de celelalte si iti concentrezi toata atentia pe acea singura relatie care in gandirea ta te face cea mai fericita. Traiesti pentru ea, respiri pentru ea, o simti doar pe ea. Uiti de tine si te daruiesti complet ei, de cei din jur nu mai are rost sa pomenesc ca… nu exista.

Privesti superficial persoanele din jurul tau si le consideri aproape inutile. Persoane ,,idioate,, care nu gandesc, ci doar exista. Persoane care traiesc pentru tine doar cand ai nevoie de un lucru sau ceva. Ajung sa cred ca pana si hug-urile si cuvintele frumoase spuse sunt doar de decor, de dragul situatiei. Arunci la suparare cuvinte care nici nu ai idee ce mult dor.

Ai frustrari, amintiri ce nu te lasa sa inchizi ochii noaptea. Plangi de dorul amintirilor placute si ai vrea sa nu le fi simtit, sa nu fi trecut pe acolo dar nu mai poti schimba trecutul iar acum, Domnul e departe de tine.Ti-e dor de EL, IL cauti in fiece lucru sau carte sau film sau melodie care te poate alina. Fredonezi plangand melodii ce stii ca nu vor mai avea acelasi farmec, ca in timpurile de demult.

Cauti raspunsurile si calea cea dreapta pe drumul cel gresit. Tratezi persoanele din jurul tau cu indiferenta si raceala doar pentru ca nu ai stiut sa te comporti cum doreai cu ,,acea persoana,, ,gandind ca poate asa vei putea fi mai dura cu tine, cu asteptarile tale. Te-ai gandit ca gresesti?!

Ti-am scris aceste randuri nu pentru a te supara, ci pentru a te face sa realizezi ca gresesti, drag prieten si ca drumul pe care ai continuat pana acum nu e cel bun, nu e cel dorit de tine. Raspunsurile, dupa cum ti-am mai spus, sunt in tine. Deschide-ti ochii si sufletul la realitate, trezeste-te si priveste-ti viata asa cum este ea!

Imagineaza-ti doar ce bine si ce frumos ar fi sa poti renunta la toate frustrarile, grijile inutile si gandurile ce te chinuiesc. As putea spune ca ai putea trai si te-ai putea bucura cu adevarat de micile fericiri ale vietii. Priveste viata din prisma unui om bolnav, pe moarte, prin ochii unui orb, abia atunci vei putea realiza cat de norocoasa esti si cu cate lucruri frumoase te-a inzestrat Dumnezeu!



Suflet trist – partea II

Ploaia s-a oprit. Frigul si picaturile de ploaie aduse de batalia cereasca a elementelor specifice si a climatului au facut loc astrului luminos pe intinderea boltei ceresti. Fascicolele trimise de stea coloreaza tinutul intr-o simfonie de culori impletite printr-o armonie neinteleasa. Licariri coloristice dau viata tinutului indepartat oferindu-i orasului capacitatea de a respira sub actiunea elementelor componente ale acestuia.

Lichidul transparent si limpede adus de ploaia mult asteptata straluceste in bataia inceata a soarelui lenes ce parca abia isi revine dintr-o hibernare mult prea scurta. Micutele fiinte umane isi scad pasii rapizi mergand cu mai putina graba prin mahalalele prafuite invechite de timp si vreme. Ca intr-un film vechi rulat de alinierea simetrica a fotografiilor zgariate din graba si neatentie ritmul pare ca nu exista. O dezorganizare continua si dizgratioasa loveste taramul determinandu-l sa revina la vechea sa rutina monotona.

Dar ea… . Ea nu mai e fericita. Ploaia s-a oprit si de asemenea si veselia ei si-a gasit sfarsitul. Ochii sai coboara in jos a deznadejde si tristete creandu-i pe chipul sau frumos o amara expresie de dezamagire. Sufletul ei suspina, corpul i se impotriveste dorintei de a merge mai departe. Dar orice ar fi trebuie sa mearga mai departe. Nu isi putea permite sa renunte acum, nu dorea sa isi innece sufletul in nestiinta si durere. Nu putea inceta sa viseze. Visul era viata ei, ceva ce apartinea intru totul ei si nu putea fi luat de nimeni. Chiar daca uneori visurile traite de ea erau cosmaruri traite pe viu gasea puterea sa treaca peste. La urma urmei ploaia i-a inviat niste sentimente si i-a insuflat speranta si vointa de a reusi sa patrunda in viitorul necunoscut.

Ploaia i-a udat vesmintele si parul in intregime astfel incat acum parea precum un copil al strazii, uitat de parinti si lume. Apa i se prelingea de pe par pe chip si mai departe pe corp trimitandu-i fiori reci. Isi scutura parul si isi stoarce hainele mult prea ude pentru a fi uscate de doar o privire atenta a soarelui la malul unui rau murdar aflat in apropiere. Pantofii sai uzati si vechi sunau zgomotos pe betonul turnat in valuri pe pontonul vechi nefolosit de ani intregi. Dar nu putea sta in loc…

Mergea fara tinta. Nu avea idee unde o vor purta picioarele obosite de data aceasta si privea orice drum ca pe o noua cale de supravietuire prin jungla urbana. Dupa cativa kilometri anevoiosi strabatuti prin soarele acum foarte nemilos si arzator oboseala o toropi. Lipsita de vlaga si putere se opri in mijlocul unui parc parasit cazand in genunchi .Lacrimile incepura a-i curge fara incetare umezindu-i buzele si mainile.

Ajunse la capatul asteptarilor iar toate puterile o parasisera, pana si acel mic licar de speranta adus de ploaia precedenta. Se intinse pe iarba proaspat udata de picaturile agere de apa venite de la o fantana arteziana din apropiere si incepuse sa-si adune puterile amintindu-si cu durere cele petrecute in urma cu cateva luni … .