Unde s-au dus, unde-au apus…/ Where did they go, where did they disappear…

Citeam acum cateva secunde articolul unei bloggerite talentate pe care imi place sa o citesc, Poteci de Dor.

Nu stiu de ce, dar mi-a starnit niste emotii atat de intense si triste incat nici lacrimile nu-mi pot exprima in cuvinte ceea ce simt. Cert este ca s-au dus. Bunicii.

Nu-i mai pot gasi, oricat de mult as vrea sa ii caut, nu mai sunt acolo. Inauntrul meu s-a aprins un foc atat de puternic, incat nu pot sa il sting, arde mocnit.

Amintiri din copilarie de la bunici

Vreau sa ma rog de parinti sa ma mai lase la bunici. Vreau sa stau uitata o vara intreaga la acele persoane dragi, mai vreau sa stau cu ei.

Vreau sa ii regasesc la poarta, stand pe banca din lemn putred, vreau sa le vad zambetul ridat de pe chip si sclipirea din ochi.

Vreau sa o vad pe bunica, firava si slabuta, dar cu sufletul plin de emotii si afectiune, vreau sa o strang in brate cu putere si sa ii spun ca mi-e dor.

Vreau sa stau la povesti cu ei, cu dragii mei bunici, vreau sa imi mai spuna intamplari. Vreau ca bunicul sa relateze glume crude si vechi, sa imi povesteasca amintiri din tinerete, sa radem impreuna.

Vreau sa merg cu bunica in bucataria de vara, sa facem mamaliguta cu tochitura si ochiuri. Vreau sa ma mai invete inca o data cum sa fac mamaliguta, vreau sa gresesc si sa o vad razand.

Vreau sa ii cant melodii vechi si sa stam impreuna, pe banca de langa soba, vreau sa facem scrijele arse.

Vreau sa mai mergem impreuna la adunat de fan, vreau sa greblu si sa aduc doua fire de fan in furca. Vreau sa ma mai certe odata, vreau sa ma mai invete lucruri.

Vreau sa stam impreuna, obositi de soare si truda la umbra merilor batrani din gradina, sa bem apa insetati, sa ne tragem sufletul si sa muncim din nou.

Desi vreau, acum nu se mai poate. Au trecut 8-10 ani de cand s-au dus, dragii de ei. Intai bunica si apoi bunicul. S-au dus in zile ploioase si reci, intr-un cimitir alaturi de alte suflete planse de familii, s-au dus de tot.

Acum, la bunici nu mai e la fel. Banca de la poarta e goala, locul este ocupat de vant si de zapada ce cade necontenit peste amintirea lor. Casa este pustie, si nu le mai aud glasul bunicilor, nici macar mirosul lor nu mai este prezent.

Chiar si astazi, le pastrez vie amintirea in suflet. Viata ma poarta prin atatea locuri si atatea simtiri incat uneori am impresia ca neglijez absenta lor. Pe moment. Si apoi viata ma aduce in unele situatii cand ii vreau alaturi, cand imi este prea dor de ei.

In finalul articolului concluzionez ca in sufletul meu, bunicii inca sunt acolo. Ecoul dragostei lor se reflecta in gandurile mele, in cuvintele mele, in inima mea. Nu va voi uita niciodata, suflete dragi!

English version

I read a few seconds ago the post of a talented blogger I love to read, Missing Paths.

I do not know why, but it has stirred up some emotions so intense and sad that no tears can express in my words what I feel. The fapt that they’ve died. My Grandparents.

I can not find them anymore, no matter how much I want to look for them, they’re not there anymore. Inside me is a fire so strong that I can not quench it, and it burns smoldering.

                                            Childhood memories from grandparents

I want to ask parents to leave me to my grandparents. I want to be forgotten a whole entire summer for those loved ones, I still want to stay with them.

I want to find them at the gate, standing on the rotten wood bench, I want to see their wrinkled smile and shine.

I want to see my grandmother, poor and weak, but with her soul full of emotion and affection, I want to hold her tightly in my arms and tell her that I miss her.

I want to stay with them, with my dear grandparents, I want to tell them more. I want my grandfather to tell old and cruel jokes, to tell me memories of youth, to laugh together.

I want to go with my grandmother in the summer kitchen, to make polenta, stake and eggs. I want to learn once more how to make the polenta, I want to make mistakes and see her laughing.

I want to sing old songs and stay together on the bank beside the stove, I want to make grilled potatoes.

I want to go together at hay activities, I want to rake the field and bring two hay threads on the hook. I want them to argue with me again, I want to learn more.

I want to stay together, tired of the sun and toil in the shade of the old trees in the garden, to drink water, to pull our souls and work again.

Though I want it, it is no longer possible. It’s been 8-10 years since they were gone, dear ones. First your grandmother and then your grandfather. They went on rainy and cold days, in a cemetery with other family-friendly souls, they went all the way.

Now, at grandparents is not the same. The bank at the gate is empty, the place is occupied by the wind and snow falling constantly over their memory. The house is deserted, and I can not hear my grandmother’s voice, not even their smell anymore.

Even today, I keep them alive in the soul. Life takes me through so many places and feelings that sometimes I have the impression of neglecting their absence. Sometimes. And then life brings me in some situations when I want them both with me, when I miss them so much.

At the end of the article I conclude that in my soul, grandparents are still there. The echo of their love is reflected in my thoughts, in my words, in my heart. I will never forget you, dear souls!

(Unsplash Source)

Ramas bun, suflete dragi!

Pana acum, totul a fost cum trebuia sa fie. In copilarie, „la bunici” era refugiul si locul meu de suflet unde ma regaseam mai mereu. Apoi, treptat in timp ce anii s-au scurs din clepsidra timpului minut cu ora, ora cu zile, zile cu luni si luni cu ani vizitele au devenit din ce in ce mai scurte. Prioritatile s-au schimbat, eu am crescut si totul parca s-a mutat in alta lume. Dar cu toate astea, era o magie aparte. Ceva ce ma chema si ma tinea prinsa acolo. Imi reamintesc de acel sentiment de liniste si pace odata ce ajungeam la bunici. Mi-e greu a descrie acea fericire si incantare ce ma invaluia. Acea senzatie de apartenenta si caldura, de familie.

Inca de cand intram in zona respectiva, in apropierea satucului vechi, pastrat in viata de peisajul rural natural si oamenii locului eram fericita. Stiam ca urmeaza sa ma reintalnesc cu persoane dragi mie; Ca o sa ii revad. Pe banca din fata portii, era bunica. Calda, plina de emotie si gingasie ne astepta ca de obicei. Prezenta ei, bucuria cu care ne intampina si mai ales imbratisarea ei afectuoasa era minunata. Apoi, cu rabdare si dragoste ne conducea in casa. Acolo, ii revedeam pe cei dragi mie – unchi, matusi, verisori, si nu in ultimul rand, pe bunicul. Cu fata senina si jucausa cauta mereu sa aduca zambetul pe buze celor prezenti. Mereu avea cate o vorba buna si un sfat demn de urmat. Glumele sale si amintirile din pragul anilor tineretii starneau zambetul si celui mai trist om iar atmosfera era de poveste.

Obisnuiam sa stau cu bunica in mica casuta de vara unde se gatea si sa ii povestesc lucruri neinsemnate din viata unui copil, sa ii cant si sa o fac sa chicoteasca de imaginatia si mintea unui copil nematurizat. Obisnuiam sa mergem impreuna in livada mare sa culegem fructe si sa povestim despre lucruri; Ea imi impartasea din gandurile ei, imi dadea povete bune si ma indrepta inspre ce este bun in viata.

Timpul a fost hain. Firele de timp s-au scurs prea devreme din clepsidra si din pacate s-a ajuns la final. Unul nedorit si urat pe cat posibil. Intai a plecat bunica intr-un sezon de toamna si a venit acum, in pragul primaverii si vremea de plecare a bunicului.

Tot ceea ce am sunt amintiri. Cateva relatate mai sus, cateva pastrate. Fapte si zile dragi petrecute impreuna ce nu le voi da uitarii. Imagini si ganduri ce nu ma vor parasi prea curand in viata asta. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a inzestrat viata cu asa oameni frumosi insa sunt trista ca a trebuit sa plecati. O sa imi fie dor de voi si stiu ca mereu veti ramane in inima si in mintea mea. Pentru toate clipele frumoase, pentru momentele de neuitat. Pentru lacrimile de fericire si zambete, pentru emotie si speranta, pentru indrumare si rabdare, pentru voi.