Bine ai revenit, draga toamna!

Nu stiu sigur daca faptul ca m-am nascut in septembrie este un motiv pentru a te iubi mai mult, insa chiar mi-a fost dor de tine, toamna gri.

Inca din decursul verii am simtit ca ceva nu se potriveste in decor. Caldurile irespirabile, soarele patrunzator, transpiratia si innaduseala m-au facut sa te doresc din ce in ce mai mult.

Multe persoane devin nostalgice cu sosirea anotimpului tau, toamna. Insa eu nu simt asta aproape deloc. Iubesc adierea dulce de vant dupa toropeala verii, stropii racoritori de ploaie patrunzand in pielea arsa de soare, cerul impanzit de nori.

Poate ca si tu simti ce simt eu, draga toamna. Intr-un fel sentimentele noastre sunt reciproce in acest moment al vietii, simtind impreuna o tristete nemaintalnita.

Ca si mine, tu iti schimbi nuantele sufletului catre culori mai serioase si vestede, trecand de la verde aprins catre maro inchis, portocaliu si rosu. Ne maturizam impreuna in dansul monoton al vietii, anotimp mult dorit.

Inca de la primele ore ale diminetii aduci fiori reci si umezi, presarand stropi de bruma peste asternutul verii, posedand intregul tinut. Ca o tanara ezitanta te joci cu temperaturile si faci schimbari lumii dupa bunul plac fara sa te gandesti la consecinte.

Astfel in timp ce dimineata e rece si ignoranta, amiaza aduce raze de soare nehotarate si temperaturi ridicate. Seara e mult mai aspra decat dimineata, gradele scazand cu mult in termometru.

Nimic nu se compara cu o ceasca de ceai fierbinte, sorbita cu intensitate in fata focului ce arde mocnit lemnele umede. Pana si mohairul din cardiganul impletit de mama isi are locul si mangaie pielea speriata de temperatura scazuta.

Imi place sunetul frunzelor ofilite cazute proaspat din copaci si parfumul incofundabil al acestora. M-as juca toata ziua de-a v-ati ascunselea in gradina uscata din spatele casei, bucurandu-ma precum un copil de darurile tale.

Aroma merelor coapte, sunetul nucilor care se pravalesc pe pamant din copacul batran, ciresele pline si gustoase de toamna, prunele visinii si strugurii negri, toate sunt cadouri aduse de tine, toamna imbelsugata.

Mirosul puternic de rasina si lemn, lemnele stratificate in randuri algoritmice pe peretele gros ce apartine gardului casei. Harnicia gospodinelor ce pregatesc pentru iarna preparate sanatoase si delicioase, toate acestea fac parte din activitatile tale preferate, toamna.

In fiecare sezon se repeta aceleasi activitati dar fiecare an este special in felul lui iar tu faci asta posibil, toamna. Multumesc ca esti aici!

autumn-mott-rodeheaver-uCZuTa_iK_k-unsplash

(Sursa Imaginii – Unsplash)

Unde s-au dus, unde-au apus…/ Where did they go, where did they disappear…

Citeam acum cateva secunde articolul unei bloggerite talentate pe care imi place sa o citesc, Poteci de Dor.

Nu stiu de ce, dar mi-a starnit niste emotii atat de intense si triste incat nici lacrimile nu-mi pot exprima in cuvinte ceea ce simt. Cert este ca s-au dus. Bunicii.

Nu-i mai pot gasi, oricat de mult as vrea sa ii caut, nu mai sunt acolo. Inauntrul meu s-a aprins un foc atat de puternic, incat nu pot sa il sting, arde mocnit.

Amintiri din copilarie de la bunici

Vreau sa ma rog de parinti sa ma mai lase la bunici. Vreau sa stau uitata o vara intreaga la acele persoane dragi, mai vreau sa stau cu ei.

Vreau sa ii regasesc la poarta, stand pe banca din lemn putred, vreau sa le vad zambetul ridat de pe chip si sclipirea din ochi.

Vreau sa o vad pe bunica, firava si slabuta, dar cu sufletul plin de emotii si afectiune, vreau sa o strang in brate cu putere si sa ii spun ca mi-e dor.

Vreau sa stau la povesti cu ei, cu dragii mei bunici, vreau sa imi mai spuna intamplari. Vreau ca bunicul sa relateze glume crude si vechi, sa imi povesteasca amintiri din tinerete, sa radem impreuna.

Vreau sa merg cu bunica in bucataria de vara, sa facem mamaliguta cu tochitura si ochiuri. Vreau sa ma mai invete inca o data cum sa fac mamaliguta, vreau sa gresesc si sa o vad razand.

Vreau sa ii cant melodii vechi si sa stam impreuna, pe banca de langa soba, vreau sa facem scrijele arse.

Vreau sa mai mergem impreuna la adunat de fan, vreau sa greblu si sa aduc doua fire de fan in furca. Vreau sa ma mai certe odata, vreau sa ma mai invete lucruri.

Vreau sa stam impreuna, obositi de soare si truda la umbra merilor batrani din gradina, sa bem apa insetati, sa ne tragem sufletul si sa muncim din nou.

Desi vreau, acum nu se mai poate. Au trecut 8-10 ani de cand s-au dus, dragii de ei. Intai bunica si apoi bunicul. S-au dus in zile ploioase si reci, intr-un cimitir alaturi de alte suflete planse de familii, s-au dus de tot.

Acum, la bunici nu mai e la fel. Banca de la poarta e goala, locul este ocupat de vant si de zapada ce cade necontenit peste amintirea lor. Casa este pustie, si nu le mai aud glasul bunicilor, nici macar mirosul lor nu mai este prezent.

Chiar si astazi, le pastrez vie amintirea in suflet. Viata ma poarta prin atatea locuri si atatea simtiri incat uneori am impresia ca neglijez absenta lor. Pe moment. Si apoi viata ma aduce in unele situatii cand ii vreau alaturi, cand imi este prea dor de ei.

In finalul articolului concluzionez ca in sufletul meu, bunicii inca sunt acolo. Ecoul dragostei lor se reflecta in gandurile mele, in cuvintele mele, in inima mea. Nu va voi uita niciodata, suflete dragi!

English version

I read a few seconds ago the post of a talented blogger I love to read, Missing Paths.

I do not know why, but it has stirred up some emotions so intense and sad that no tears can express in my words what I feel. The fapt that they’ve died. My Grandparents.

I can not find them anymore, no matter how much I want to look for them, they’re not there anymore. Inside me is a fire so strong that I can not quench it, and it burns smoldering.

                                            Childhood memories from grandparents

I want to ask parents to leave me to my grandparents. I want to be forgotten a whole entire summer for those loved ones, I still want to stay with them.

I want to find them at the gate, standing on the rotten wood bench, I want to see their wrinkled smile and shine.

I want to see my grandmother, poor and weak, but with her soul full of emotion and affection, I want to hold her tightly in my arms and tell her that I miss her.

I want to stay with them, with my dear grandparents, I want to tell them more. I want my grandfather to tell old and cruel jokes, to tell me memories of youth, to laugh together.

I want to go with my grandmother in the summer kitchen, to make polenta, stake and eggs. I want to learn once more how to make the polenta, I want to make mistakes and see her laughing.

I want to sing old songs and stay together on the bank beside the stove, I want to make grilled potatoes.

I want to go together at hay activities, I want to rake the field and bring two hay threads on the hook. I want them to argue with me again, I want to learn more.

I want to stay together, tired of the sun and toil in the shade of the old trees in the garden, to drink water, to pull our souls and work again.

Though I want it, it is no longer possible. It’s been 8-10 years since they were gone, dear ones. First your grandmother and then your grandfather. They went on rainy and cold days, in a cemetery with other family-friendly souls, they went all the way.

Now, at grandparents is not the same. The bank at the gate is empty, the place is occupied by the wind and snow falling constantly over their memory. The house is deserted, and I can not hear my grandmother’s voice, not even their smell anymore.

Even today, I keep them alive in the soul. Life takes me through so many places and feelings that sometimes I have the impression of neglecting their absence. Sometimes. And then life brings me in some situations when I want them both with me, when I miss them so much.

At the end of the article I conclude that in my soul, grandparents are still there. The echo of their love is reflected in my thoughts, in my words, in my heart. I will never forget you, dear souls!

cristian-newman-63291-unsplash

(Unsplash Source)

Gandul zilei/ Thought of the day 9#

Un vis ciudat m-a trezit noaptea trecuta. M-am visat in locuri necunoscute de mine, la tara, intr-un anotimp rece si intunecat, cu oameni straini.

M-am visat intr-o familie de oameni simpli, cu nevoi si griji elementare dar care ma iubeau ca pe fiica lor. Am visat ca aveam o bunica frumoasa si atenta, iubitoare si harnica ce ma proteja ca pe un trandafir.

M-am visat din nou in anii tineretii, pe cand inca eram in pragul studiilor, mi-am visat caiete si cursuri, notiuni si informatii. Am stat din nou langa fantana impodobita de brazi falnici din curtea scolii si am admirat-o in toata splendoarea.

M-am vazut din nou langa tineri studenti si oameni de o varsta cu mine, m-am visat cu zambetul pe buze, m-am visat descoperind lumea.

Si am mai visat ca am finalizat scoala, m-am visat indragostita. Am trait fiorii momentelor puerile cand bunica iti interzice sa iesi noaptea cu tinerii la ore mult prea tarzii pentru varsta ta, am trait sentimente.

M-am visat mai indragostita decat am fost vreodata in aceasta viata, de parca inima mi-ar fi sarit din piept, si corpul ar fi fost martor. Am visat ca ma intalneam pe furis cu un necunoscut chipes, si ca de fiecare data in momentul in care apucam sa schimbam doua priviri, cineva intervinea intrerupand toata povestea, separandu-ne temporar.

Am visat ca am primit prajituri de la familia persoanei necunoscute fata de care aveam sentimente, un platou intreg de prajituri moi, fine si delicioase.

……………………………………………………………………………….

Dintr-o data o alarma asurzitoare ma arunca din vis in prezent, la ora trezirii, 7.

Cu corpul beat parca de aroma somnului si ochii in lacrimi, ma aplec catre alarma si o inchid. Inima imi bate puternic si imi apasa dureros pe atrii, generand o durere surda. Un tinitus venit de nicaieri imi fura auzul si echilibrul facandu-ma sa ma prabusesc din nou, in asternutul moale. Insa creierul lucreaza si mintea e treaza. Ce a insemnat tot acel vis? Si de ce am sentimente profunde pentru persoane nemaintalnite?!…

mario-purisic-52769-unsplash

(Sursa Unsplash)

English version

A strange dream woke me up last night. I dreamed myself in places unknown to myself, to the countryside, in a cold and dark season, with strange people.

I dreamed of a family of simple people, with basic needs and worries, but who loved me as their daughter. I dreamed that I had a beautiful and loving grandmother, loving and hardworking that protected me like a rose.

I dreamed again in the years of my youth, while I was still on the brink of studies, I dreamed of notebooks and courses, notions and informations. I stood next to the fountain adorned by towering trees in the courtyard of the school and admired her in all splendor.

I saw myself again with young students and people of an age with me, I dreamed with a smile on my lips, I dreamed of discovering the world.

And I dreamed of finishing school, I dreamed that I was in love. I felt the horror of the baby moments when your grandmother forbids you to go out with the young people at an hour too late for your age, I have felt feelings.

I dreamed myself more in love than I ever had in this life, as if my heart had jumped out of my chest, and my body would have been a witness. I dreamed that I met with a charming man, and that every time we started to change looks, someone was interrupting the whole story, temporarily separating us.

I dreamed that I had cakes from the unknown person’s family to whom I had feelings, a whole platter of soft, delicate and delicious cakes.

                               ………………………………………….. …………………………………..

Suddenly a deafening alarm is throwing me out of my dream at the moment of awakening, 7.

With a drunk body with sleeping aroma and eyes in tears, I lean toward the alarm and close it. My heart is beating hard and painfully pushing my arteries, generating deafening pain. A tinnitus coming from nowhere steals my hearing and balance, making me crash again in my soft bed.

But the brain works and the mind is awake. What did that dream mean? And why do I have deep feelings for people I have never met? …

mink-mingle-725155-unsplash

(Unsplash source)

Viata sau calatoria in care poti da gres

Asemeni unei calatorii scurte, viata este trecatoare. Zilele, lunile, anii se scurg cu repeziciune incat pur si simplu nu realizezi cand si cum au plecat. Clipele petrecute cu parintii in cel mai frumos anotimp al vietii – copilaria, sunt nepretuite. Ardoarea cu care doream sa trecem prin toate, sa descoperim lucruri necunoscute noua, ideea de a pasi spre o noua aventura era uimitoare. Energia si veselia pe care o posedam era de nestavilit.

Insa timpul nu iarta pe nimeni. Parca mai ieri invatam lucrurile elementare vietii si rostul ei alaturi de persoanele dragi noua iar astazi am devenit persoana ce nu credeam vreodata ca vom fi. Un om matur, cu ganduri si idei proprii cu griji si greutati. Trecand prin bune si prin rele descoperim adevaratul chip al lumii si realitatea dura – ca lumea nu e asa cum ne-am inchipuit-o noi si ca trebuie sa trecem singuri prin greutati.

Petrecem ani buni pe bancile scolii cizelandu-ne si invatand lucruri noi necesare vietii, ca mai apoi sa ne gasim un loc de munca respectabil. Considerand ca munca e pe primul loc dam la o parte toate relatiile si legaturile inchegate cu greu pana in prezent. Devenim indiferenti si nepasatori si mai mult decat toate – abovnici dupa mai mult. Amintirile se inmultesc pe zi ce trece cumulandu-se intr-un dosar imens analog unui album foto prafuit uitat intr-un colt.

Si asa,delasatori, cum ne-am invatat a fi mergem mai departe pierzand cate o persoana draga noua treptat. Iar la final ne gasim singuri, epuizati de rutina zilnica si monotonie incercand sa regasim tardiv in acel album vechi al mintii cateva momente ce ne fac sa zambim si sa ne amintim de momentele frumoase petrecute impreuna cu acele persoane ce poate acum nu mai sunt.

Tristi si ingandurati, realizam ca e prea tarziu pentru a mai face ceva. Viata a nins grav peste fizicul si interiorul nostru impodobindu-ne cu plete albe, riduri si probleme de sanatate. Mai mult decat atat durerea ne macina pe interior, realizand ca am muncit in van, ca nu avem copii care sa se bucure de ceea ce am cladit si de faptul ca nu luam nimic cu noi.

Constienti de greseala iminenta mergem mai departe,cu gandul ca poate acolo sus nu vom mai fi singuri si siguri pe faptul ca daca am mai avea o viata am trai cum se cuvine si am respecta si pretui persoanele din jurul nostru. Cu mersul taraganat si incetisor ne facem loc printre multimea agitata indreptandu-ne catre un restaurant pentru a ne servi ultima ceasca de ceai… .

Ironia zilelor de astazi a aproape fiecarei persoane este ca se pierde in rutina zilnica si  acorda importanta lucrurilor cu adevarat deosebite. Ca se afunda in munca si in stres, ca uita de persoanele care ii iubesc si le sunt alaturi indiferent de situatie. Pana si de sufletelul mic lasat acasa – catelul, pisica sau animalele de companie – au nevoie de atentia si grija lor. Problema este ca realizeaza prea tarziu si ca nu acorda importanta necesara acestui aspect. Ca lasa sa treaca timpul fara a spune un : ,,Te iubesc” , un “Mi-ai lipsit foarte mult”, un “Multumesc “ si asa mai departe.

Par lucruri neinsemnate dar spuse la timpul lor fac cat o mie de cuvinte !

silent-feature-940x420