Publicat în Articole in limba engleza/English articles, Povesti de viata/Life stories

Unde s-au dus, unde-au apus…/ Where did they go, where did they disappear…

Citeam acum cateva secunde articolul unei bloggerite talentate pe care imi place sa o citesc, Poteci de Dor.

Nu stiu de ce, dar mi-a starnit niste emotii atat de intense si triste incat nici lacrimile nu-mi pot exprima in cuvinte ceea ce simt. Cert este ca s-au dus. Bunicii.

Nu-i mai pot gasi, oricat de mult as vrea sa ii caut, nu mai sunt acolo. Inauntrul meu s-a aprins un foc atat de puternic, incat nu pot sa il sting, arde mocnit.

Amintiri din copilarie de la bunici

Vreau sa ma rog de parinti sa ma mai lase la bunici. Vreau sa stau uitata o vara intreaga la acele persoane dragi, mai vreau sa stau cu ei.

Vreau sa ii regasesc la poarta, stand pe banca din lemn putred, vreau sa le vad zambetul ridat de pe chip si sclipirea din ochi.

Vreau sa o vad pe bunica, firava si slabuta, dar cu sufletul plin de emotii si afectiune, vreau sa o strang in brate cu putere si sa ii spun ca mi-e dor.

Vreau sa stau la povesti cu ei, cu dragii mei bunici, vreau sa imi mai spuna intamplari. Vreau ca bunicul sa relateze glume crude si vechi, sa imi povesteasca amintiri din tinerete, sa radem impreuna.

Vreau sa merg cu bunica in bucataria de vara, sa facem mamaliguta cu tochitura si ochiuri. Vreau sa ma mai invete inca o data cum sa fac mamaliguta, vreau sa gresesc si sa o vad razand.

Vreau sa ii cant melodii vechi si sa stam impreuna, pe banca de langa soba, vreau sa facem scrijele arse.

Vreau sa mai mergem impreuna la adunat de fan, vreau sa greblu si sa aduc doua fire de fan in furca. Vreau sa ma mai certe odata, vreau sa ma mai invete lucruri.

Vreau sa stam impreuna, obositi de soare si truda la umbra merilor batrani din gradina, sa bem apa insetati, sa ne tragem sufletul si sa muncim din nou.

Desi vreau, acum nu se mai poate. Au trecut 8-10 ani de cand s-au dus, dragii de ei. Intai bunica si apoi bunicul. S-au dus in zile ploioase si reci, intr-un cimitir alaturi de alte suflete planse de familii, s-au dus de tot.

Acum, la bunici nu mai e la fel. Banca de la poarta e goala, locul este ocupat de vant si de zapada ce cade necontenit peste amintirea lor. Casa este pustie, si nu le mai aud glasul bunicilor, nici macar mirosul lor nu mai este prezent.

Chiar si astazi, le pastrez vie amintirea in suflet. Viata ma poarta prin atatea locuri si atatea simtiri incat uneori am impresia ca neglijez absenta lor. Pe moment. Si apoi viata ma aduce in unele situatii cand ii vreau alaturi, cand imi este prea dor de ei.

In finalul articolului concluzionez ca in sufletul meu, bunicii inca sunt acolo. Ecoul dragostei lor se reflecta in gandurile mele, in cuvintele mele, in inima mea. Nu va voi uita niciodata, suflete dragi!

English version

I read a few seconds ago the post of a talented blogger I love to read, Missing Paths.

I do not know why, but it has stirred up some emotions so intense and sad that no tears can express in my words what I feel. The fapt that they’ve died. My Grandparents.

I can not find them anymore, no matter how much I want to look for them, they’re not there anymore. Inside me is a fire so strong that I can not quench it, and it burns smoldering.

                                            Childhood memories from grandparents

I want to ask parents to leave me to my grandparents. I want to be forgotten a whole entire summer for those loved ones, I still want to stay with them.

I want to find them at the gate, standing on the rotten wood bench, I want to see their wrinkled smile and shine.

I want to see my grandmother, poor and weak, but with her soul full of emotion and affection, I want to hold her tightly in my arms and tell her that I miss her.

I want to stay with them, with my dear grandparents, I want to tell them more. I want my grandfather to tell old and cruel jokes, to tell me memories of youth, to laugh together.

I want to go with my grandmother in the summer kitchen, to make polenta, stake and eggs. I want to learn once more how to make the polenta, I want to make mistakes and see her laughing.

I want to sing old songs and stay together on the bank beside the stove, I want to make grilled potatoes.

I want to go together at hay activities, I want to rake the field and bring two hay threads on the hook. I want them to argue with me again, I want to learn more.

I want to stay together, tired of the sun and toil in the shade of the old trees in the garden, to drink water, to pull our souls and work again.

Though I want it, it is no longer possible. It’s been 8-10 years since they were gone, dear ones. First your grandmother and then your grandfather. They went on rainy and cold days, in a cemetery with other family-friendly souls, they went all the way.

Now, at grandparents is not the same. The bank at the gate is empty, the place is occupied by the wind and snow falling constantly over their memory. The house is deserted, and I can not hear my grandmother’s voice, not even their smell anymore.

Even today, I keep them alive in the soul. Life takes me through so many places and feelings that sometimes I have the impression of neglecting their absence. Sometimes. And then life brings me in some situations when I want them both with me, when I miss them so much.

At the end of the article I conclude that in my soul, grandparents are still there. The echo of their love is reflected in my thoughts, in my words, in my heart. I will never forget you, dear souls!

cristian-newman-63291-unsplash

(Unsplash Source)

Reclame
Publicat în Povesti de viata/Life stories

De Craciunul acesta, sa ne scriem povestea!

Pentru mine, Craciunul este mai mult decat o sarbatoare. Incepand cu varsta de 5 anisori mi-am impachetat frumos, intr-un cufar vechi creat de bunicii mei tamplari cate o amintire din fiecare an de Craciun petrecut impreuna cu cei dragi. Micutul cufar are magia lui si fiecare lucru in parte spune cate o poveste.  

Primul lucrusor din cufar este o jumatate din mustata unui mos deghizat. Imi reamintesc si acum cu zambetul pe buze, de data cand parintii mei, vrand sa imi faca o bucurie au angajat un mos fals. Cand am realizat ca persoana in costumul rosu nu este adevaratul mos Craciun am inceput sa trag cu putere de mustata mult prea alba si mult prea lunga pentru a fi reala. M-am ales cu o jumatate de mustata „artizanala” si cu multe cadouri in acel an, insa cel mai pretios dar a fost reactia celor dragi si chicotele de veselie starnite.  

Al doilea lucrusor este o manusa rupta. Acea manusa provine din clipele cand in primii ani am mers cu colinda, precum este datina. Pe frigul naprasnic ce se asternuse in luna decembrie, cu fulgi de nea desi si vant suierator m-am pornit impreuna cu cativa colegi sa ne colindam vecinii din sat. Cu nasurile reci, lacrimi in ochisori si bujori in obrajori, cantam binecunoscutul colind: „Iata vin colindatori”, trecand de la o casa la alta cu entuziasm si bucurie in suflet, ca vestim nasterea Domnului.  

La despartirea de colegii mei, am mai mers cateva ulite singura. Ma gandeam la cat de bucuroasa eram, ca in acel an am strans foarte multe dulciuri si o suma bunicica de bani si ma grabeam intr-un mers incalcit prin vifornita, sa impart bucuria cu cei de acasa. Nu mica mi-a fost mirarea cand la o ulita pana acasa, la poarta unui vecin am zarit cativa copii sarmani. Erau veniti dintr-un sat vecin, de la cativa zeci de kilometri departare, pe jos. Micutii aveau hainele vechi, rupte si mult prea subtiri pentru gradele de afara. Cand mi-am coborat ochii catre picioare am zarit o sacosa imbotita, pe un sfert plina cu niste mere lovite si un colt de cozonac. In mana aveau 5.000 de lei (echivalentul a 50 de bani noi) si in ochi lacrimi. Fara sa gandesc le-am dat rucsacul meu, cu dulciuri si bani impreuna cu manusile impletite de mama, de lana calduroasa si intepatoare.  

Nu pot explica in cuvinte cat de bucurosi erau copii si cat de multe zambete am adus in acea seara. Le-am oferit tot ceea ce aveam in schimbul unor zambete si multumiri indestulatoare. Desi aveam doar 11 ani, stiam ca fac un lucru demn si de apreciat, eram multumita de mine. Zambind in sinea mea, mi-am croit pasii incalciti prin nametii greoi. Atunci cand am ajuns acasa nu aveam rucsacul cu dulciuri si manusile de la mama. Dar aveam un zambet larg in obrajii reci si dragoste in suflet. Ah, si manusa rupta de la un copil nevoias care nu stiu cum, a ramas la mine.  

Al treilea lucrusor are o insemnatate aparte pentru mine. In acel an de Sfantul Craciun am inteles importanta familiei in viata unei persoane si am invatat sa pretuiesc ceea ce am. In cadrul scolii am facut niste pachete pentru copii de la un orfelinat din judet. Am strans bani, leut cu leut si am creat cateva cadouri semnificative.  

Imi amintesc parca era ieri. Ne pornisem la drum pe o ceata groasa si pe un frig naprasnic. Din pacate, ninsoarea si inghetul nu poposira inca insa acel frig era prevestitor. Am ajuns in cateva ore la acel orfelinat, impreuna cu profesorii si colegii din cadrul liceului. La intrare ne-au intampinat „dascalii” si ingrijitorii acelui loc.  

Copii au pregatit un mic moment pentru noi, oaspetii lor. Am ascultat colinde si uraturi, sorcove si ritualuri specifice Craciunului. Fiecare copil era talentat in felul lui si fiecare copil in parte isi cunostea rolul la perfectie. Toata sceneta ce se asternea in fata noastra era ca un film bine jucat in care protagonistii erau oameni in miniatura cu suflete de aur.  

La finalul scenetei am impartit darurile. In ochii copiilor puteai citi din departare nerabdarea si dorinta, afectiunea si nevinovatia. Imi amintesc ca eu am daruit cadoul meu unui baietel. Cred ca avea la vreo 5-6 ani, era imbracat decent cu camasa si bluzita peste. Faptul izbitor la infatisarea acelui copil erau ochii sai, de un albastru briliant si o stralucire aparte. Pe cat de frumosi aratau, pe atat de tristi erau. Imi amintesc ca atunci cand m-a vazut ca ma indrept inspre el cu cadoul frumos impachetat am vazut o sclipire de speranta in ochi. Mi-a zambit si in coltul guritei i se ascundea sfios o gropita. A desfacut cadoul in fata mea, plin de uimire si satisfactie, nestiind ce sa apuce mai intai. Cu ochii in lacrimi, tremurand, a lasat cadoul deoparte si m-a imbratisat foarte strans. In urmatoarele clipe lacrimi calde si induiosatoare se scurgeau aievea pe fata copilului, ce spunea: „Nu pleca, te rog!”  

Nu stiam cum sa reactionez, emotionata m-am aplecat catre copil si l-am strans mai tare in brate si i-am soptit la ureche: „E bine, sunt aici acum! Dar nu iti fie frica, Dumnezeu e mereu cu tine! Nu esti singur!”  

La plecare, copilul pe care am ajuns sa aflu ca il chema Albert mi-a lasat o mica jucarie de plus, un mic ursulet, spalat de timp si lacrimi. Acum avea alte jucarii si voia ca si eu sa am ceva, un mic dar de la Albert.  

In vechiul cufar sunt mai multe lucruri si in fiecare an adaug cate un element semnificativ care sa marcheze un alt Craciun. In fiecare an, un alt lucru scrie o noua poveste magica.  

Asadar, in cinstea cufarului cu povesti, anul acesta voi adauga un nou lucru, o noua emotie. Pe data de 4 decembrie 2018, Opera Comica pentru Copii organizeaza cea de-a patra editie a spectacolului „Poveste de Craciun” la Sala Polivalenta din Bucuresti. Poveste de Craciun este un spectacol mozaic in regia lui Cristian Mihailescu, ce reuneste nume mari din artele spectacolului.  

Noi, in calitate de public, vom avea ocazia sa luam parte la momente cu artisti lirici si Baletul Operei Comice pentru Copii cu multi invitati supriza.  

Craciunul acesta, in 2018, haideti sa ne scriem povestea in cel mai frumos mod alaturi de micuti talentati cu suflete de aur si oameni valorosi!

Publicat în Povesti de viata/Life stories

Absolvirea licentei cu emotii si despovarare

Buna dragii mei! Au trecut ceva zile de la absolvirea licentei cu bine, mai concret doua zile. In aceste zile am preferat sa stau in preajma celor dragi mie, sa ma reculeg si sa imi reiinoiesc fortele pentru viitor.

Cum am trecut de licenta, sincera sa fiu nici nu realizez. Am avut foarte multa materie de repetat din cei 4 ani lungi de Inginerie Alimentara. Pas cu pas am reusit sa repet materia, sa trec prin ea si sa ii captez partile mai importante pentru traversarea examenului de licenta.

Noaptea dinaintea examenului a fost cea mai crunta, eram atat de stresata si emotionata incat aveam impresia ca dorm intr-un pat plin de furnici. Imi reamintesc ca pe la 3 noaptea am visat parametrii  ai tehnologiei de obtinere a chefirului (aceasta a fost tema mea de licenta)… murmuram temperaturi si etape importante pana am realizat ce fac si m-am trezit, am decis ca e mai bine sa ii repet in realitate si nu in subconstient.

Apoi orele au trecut si la fel si senzatiile mele de frica. Sosise ora cand trebuia sa plec… nu mai aveam stare si simteam ca nici rost sa mai pierd vremea acasa.

Am intrat in examenul oral la ora 9 fara dimineata. Mi s-a pus normal, o intrebare ce nu se afla pe lista de subiecte pentru licenta dar si una care era, slava domnului stapanita de mine la perfectie. Am multumit comisiei si am plecat de la examinarea orala, terifiata la gandul ca poate ceva din ce am spus nu a fost pe masura asteptarilor profesorilor.

Am mancat o ultima masa impreuna cu colegele mele in postura de studente, ne-am plimbat impreuna pe strazile prafuite ale Sucevei si in ultima instanta am ajuns sa aflam ca toate am fost admise. Deci asta insemna ca urma proba prezentarii proiectului de licenta, ultima din ziua respectiva si din viata de student.

Pe la ora 15:00 am intrat si la ultima proba si am incercat sa fiu cat de naturala si lejera am putut. Am vorbit liber si am explicat proiectul de licenta cum am crezut si inteles eu mai bine.

Rezultatele aveau sa fie afisate la ora 8:30 – 9:00 seara doar ca acum timpul parea sa treaca mult mai greu. Dupa atatea ore de invatat si asteptat, corpul parea sa nu mai fie prietenul meu si ma simteam din ce in ce mai epuizata si slabita.

La ora 8 deja toata lumea era agitata, obosita si curioasa. Ne-am asezat cu totii pe treptele corpului J3 din cadrul Universitatii Stefan cel Mare si am asteptat. Am mai discutat, am mai ras… dar parca nu era rasul nostru. Oamenii care erau in trecere pe la facultate ne priveau uimiti, schitau un zambet si plecau. Cred ca eram putin caraghiosi, asa obositi si lipsiti de speranta cum ne afisam, nu era tocmai o imagine pe care o vedeai in fiecare zi la USV. La ora 9 fara, seara de data aceasta s-au dat rezultatele de catre profesori care ne-au incurajat si ne-au propus inca doi ani alaturi de ei la programul de masterat.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Sunt multumita de rezultatul obtinut si pot spune ca acesti 4 ani de facultate nu au fost in zadar. Am invatat lucruri importante, am cunoscut persoane minunate, am legat prietenii, m-am descoperit pe mine si am invatat ce inseamna sa fii om.

tim-gouw-227623-unsplash

 

 

Publicat în Citate motivationale/Motivational quotes, Ganduri/Thoughts

Invata, invata si iar invata!

In ultima perioada cred ca m-am invatat sa tot invat. In fiecare zi, ora din ora studiez. Daca nu ma ocup de studiat materia in sine atunci scriu formule; daca obosesc de la prea multa teorie atunci vin la laptop sa imi mai structurez prezentarea si rareori ma mai opresc pe aici sa va citesc pe voi, dragi colegi in de-ale scrisului.

Mai sunt doua zile cu tot cu astazi pana la ziua cea mare, ziua examenului de licenta. Ma gandesc la ziua de dupa maine si incep sa am emotii tulburatoare. Daca nu o sa ma concentrez destul, daca o sa uit ce am invatat?! Mii de astfel de ganduri imi trec prin minte si ma irita launtric.

As vrea sa ma gandesc ca totul o sa fie bine si ca o sa scap si de acest urcus din traiectoria vietii. Pana si discutia cu colegele si indrumatoarea de licenta ma streseaza dar sfarsesc prin a ma consola ca nu e totul sfarsit si ca mai sunt solutii.

large

Acum in prag de examen incerc sa ma motivez corespunzator si sa las aceste frici in spatele meu. O sa notez aici cateva randuri, zic eu, motivationale.

  1. In fiecare dimineata ai doua alegeri: sa continui sa dormi cu visele tale sau sa te trezesti sa le urmaresti (Every morning you have two choises: keep sleeping with your dreams or wake up and chase them);
  2. Nimeni nu poate merge in trecut sa dea startul unui nou inceput, dar oricine poate incepe astazi sa realizeze un nou final (Nobody can go back and start a new beginning, but anyone can start today and make a new ending);
  3. Nu iti dori sa fi fost mai usor. Doreste-ti sa fii mai bun (Don’t wish it were easier. Wish you were better);
  4. Un rau taie prin piatra nu datorita puterii sale ci datorita perseverenței sale (A river cuts through rock not because of its power but because of its persistence).
  5. Poate ca ma vezi luptand dar niciodata nu ma vei vedea renuntand (You may see me struggle but you will never see me quit).
  6. Ai trei alegeri: renunta, incearca sau da tot ceea ce poti (You have three choices: give up, give in or give it everything you have got).
  7.  Daca iti poti imagina, pot sa realizezi. Daca o poti visa poti sa o faci (If you can imagine it, you can achieve it. If you can dream it, you can become it).
  8. Te-ai nascut sa castigi. Dar ca sa fii un castigator, trebuie sa planuiesti sa castigi, sa te pregatesti sa castigi si sa astepti sa castigi (You were born to win. But to be a winner, you must plan to win, prepare to win and expect to win).
  9. Crede ca poti si esti la jumatatea drumului (Believe you can and you’re halfway there).
  10. Unii oameni viseaza sa realizeze lucruri minunate. Altii raman treji si fac lucruri sa se intample (Some people dream of accomplishing great things. Others stay awake and make it happen).

studying-1024x678

Publicat în Evenimente/Events, Povesti de viata/Life stories

Absolvire si emotii. Discurs final de an.

Ieri am trecut printr-un moment important pentru viata mea, am participat la cursul festiv al facultatii de Inginerie Alimentara, programul de studii Controlul si Expertiza Produselor Alimentare. Spun moment important deoarece este ultimul curs festiv si ultima experiente de genul din viata mea de tanar student.

Ziua de ieri a fost emotionanta din mai multe puncte de vedere… impreuna cu colegii mei si cu indrumatorii ce ne-au fost alaturi 4 ani lungi am marcat acest eveniment si l-am scris in cartea vietii cu litere de aur. Am retrait clipe de pe bancile facultatii, ne-am adus aminte de lucrurile amuzante dar si cele triste ce ne-au facut ceea ce suntem astazi, absolventi ai facultatii de Inginerie Alimentara.

As dori sa public aici discursul pe care l-am rostit ieri in cadrul acestui eveniment important pentru colegii mei ce poate, pe viitor vor dori sa il revada.

Discurs final de an

Onorați părinți, stimate doamne profesoare, stimați domni profesori, dragi colege si dragi colegi. Am să mă străduiesc, în limita amintirilor şi cunoştinţelor, să vă demostrez că anii de facultate, de o frumuseţe tulburătoare şi inegalabilă, rămân unici în viaţa fiecăruia.

Pentru că sunt anii ultimelor în­­trebări, certitudini şi emoţii. Şi pentru că de ei ne leagă aduce­ri-amin­te frumoase sau mai puţin frumoase: prima notă mare la chimie oferita de doamna Leahu (şi ultima, de altfel), 5-ul firav la rubrica Fizicii din catalogul profesoarei Jarcau, foamea şi starea de semi-leşin după 6 ore de cursuri si sa recunoastem, viteza cu care părăseam, cu capul vârât la maximum între umeri, incinta facultatii, în tentativă de chiul.

Colegi şmecheri, fete prea serioase şi prea tocilare, am fost uniţi apoi de febra exa­menelor de mai târziu, am devenit între timp „noi”. Ne unesc zilele în care impartaseam emoţiile propagate cu viteza luminii dinaintea examenelor sau subiectele şubrede peste care ne-am aplecat frunţile fierbinţi.

Ne unesc clipele frumoase şi greşelile, tot ce am învăţat aici şi acum despre câte emoţii poate să aducă apropierea finish-ului unui an şcolar! Mai ales atunci când, despărţindu-ne de acest an şcolar, ne numim absolventi. Emoţiile-s provocate de neliniştea prevestitoare fiecărei despărţiri, de examenele ce ne aşteaptă şi, poate, de zilele acestea frumoase, atât de îm­bie­toare la o plimbare. Ne des­parţim de emo­ţiile canceroase de dinaintea examenelor, de colega de bancă. Sau, şi mai trist, ne des­parţim de cafelele aparatelor – de acel ,,gagaut,, falsificat, de setea care ne chinuie după o oră de sport, de banca prea în­gustă, de colegii de suferinţă alături de care am cunoscut atâtea bucurii şi necazuri, satisfacţii şi împliniri.

Profesorilor nostri le multumim pentru ca ne-au oferit ocazia sa descoperim lucruri noi care ne vor folosi in activitatea ce urmeaza, pentru ca au transformat relatia rigida student – profesor intr-una de comunicare deschisa si prietenie si pentru ca ne-au format ca oameni. Va multumim pentru toate intrebarile, uneori copilaresti, la care v-ati straduit sa gasiti raspunsuri, pentru acele cuvinte cheie pe care ni le-ati oferit ca punct de plecare in cautarile de pe Google sau Wikipedia.

Știm  că n-a fost ușor, știm că nu v-am ascultat întotdeauna, ba unii dintre noi au fost uneori chiar obraznici, dar dumneavoastră ați înțeles că acesta a fost felul nostru, al fiecăruia,  de a vă arăta că avem nevoie de dascăli cu vocație, care să știe să ne ia pe fiecare exact așa cum suntem, să ne prețuiască, să ne ajute să ne cunoaștem, să ne descoperim, să prețuim prieteniile, să iubim cuvântul și cărțile și să ne formăm astfel niște caractere putenice,  capabile să înfrunte viața adevărată. Dacă am reușit sau nu, ca împreună să facem asta, nu vom putea ști decât peste ani, pentru că piatra de încercare a caracterului nostru este timpul.

Acum 4 ani intram pe poarta acestei facultati cu inima strânsă și fără să cunoaștem pe nimeni, iar acum, când ne pregătim s-o părăsim, luăm cu noi pe lângă foarte multe amintiri frumoase, și mulți prieteni adevărați. Dumneavoastră veți rămâne aici, vin acum din urmă alți studenti, aveți datoria  de a trece acum trecutul la amintiri și de a vă concentra pe viitor. Ne vom gândi la dumneavoastră la fiecare început, știind că sufletele vă vibrează când zăriți pâlcurile de studenti ce se îndreaptă voioși spre facultate, și ne vom aminti cu drag că odată, demult, în grupul de copiii către care priviți acum eram și noi.

In numele colegilor mei, vreau sa le multumesc parintilor nostri care ne-au indrumat pasii pe aceasta cale si ne-au sustinut in anii de facultate, pentru ca ne-au trezit in fiecare dimineata la timp sa ajungem la ore si pentru ca ne-au fost alaturi in toate momentele noastre importante, inclusiv astazi aici.

Astazi este un moment de sfarsit si totodata un nou inceput, o noua viata ne asteapta. Este momentul cand cele acumulate pe bancile scolii vor fi puse in practica si vor legitima valoarea castigata in timpul facultatii. Noi avem astazi nu numai pregătirea necesară unor buni specialişti, ci şi capacitatea de a reuşi în viaţă. Cu siguranţă, după numeroasele examene prin care am trecut şi experienţa căpătată în anii de facultate, suntem pregătiţi să facem faţă obstacolelor care ne vor astepta de acum înainte.

Dupa Absolvire, vom fi membri cu drepturi depline in sintagma inginerilor si vom trai toate acele lucruri frumoase pe care viata ni le-a pregatit: un loc de munca, casatoria, copii, rate la banca, privirile suspicioase ale sefilor.

Imi doresc sa ne intalnim cu totii peste 10 ani aici, la fel de entuziasti, zambitori si veseli, însă cu firile șlefuite de experiențele maturizării, fără a vă fi lăsat vreo umbră pe chipuri.

Vă mulțumesc pentru atenția acordată!

 

cropped-156152-batch-28-blog-5-of-5-main-113017-01-1.jpg