Primele amintiri incep cu voi, care desi incetosate par sa capteze tot Universul intr-o palma de fericire. Cu incercari de a intelege viata prin malul tulbure al izvorului vietii, prin eforturile voastre de a preface din cenusa material.
Nu am avut foarte multe lucruri in primii ani ai copilariei, dar am fost fericita. Nu am crescut cu televizor, telefon, calculator si nici nu am avut haine foarte frumoase. Ma bucuram din suflet din momentele petrecute cu verisorii mei la joaca in curte, cu Bogdan si Dana la alergat prin ulitele prafuite ale satului, cu putinele momente de reuniune la piatra mare de Agat din capatul drumului.
Ma bucuram de fiecare rasarit de soare si de abia asteptam sa savurez neasteptatul fiecarei ore din zi. O ajutam pe mama la treaba in timpul zilei, iar in pauze gateam placinte delicioase din pamant cleios si apa de ploaie. Salutam soarele si priveam cu uimire cerul de un albastru azuriu si norii jucausi. In acele momente m-am simtit mai aproape de Dumnezeu decat oricand.
Erau printre putinele momente din viata in care m-am simtit bine fiind eu. In care nu conta faptul ca inca nu eram stabiliti la casa noastra, ca nu eram la fel de instariti precum vecinii nostri, ca nu aveam hainele potrivite sau ca nu mancam ceea ce mancau ceilalti. Existam si asta era singurul lucru care conta.
Dupa amiaza, abia asteptam sa se faca ora 5 sa vina tata, singurul aducator de venit al casei, un tamplar smerit. Fugeam mereu inaintea-i si il intampinam cu cel mai larg zambet pe care il aveam in cutia sufletului cu bucurii. Iar el se lumina la fata doar vazandu-ma si scotea din adancul sacului fara fund, un colt de paine pastrat de la masa de pranz pe care il consumam cu lacrimi in ochi. Era una dintre cele mai bune bucate ale copilariei, proaspata si cu iz de lemn de brad prelucrat cu sudoare.
Iar mama? Mama era minunata. Se bucura atunci cand ma vedea zambind si nu rata niciun moment din a ma face sa gust din fericire. Muncea cu ziua prin sat, iar in unele zile ma lua cu ea in speranta ca nu-mi va fi prea urat stand singura acasa. Incercam sa o ajut in felul meu, sa ii tin companie in zilele lungi si grele cand oboseala ii intuneca privirea si o napadea tristetea, si gandul la ce-ar fi fost daca… .
Dar se lumina mereu la fata, isi stergea lacrimile si sudoarea de pe frunte si continua sa munceasca, zambind si dandu-mi exemplu ca trebuie sa mergem mai departe, spre ziua de maine. Ne bucuram de fiecare ban primit, de fiecare aliment oferit, infruptandu-ne cu nesat spre uimirea gazdelor. Eram atat de incantate de fiecare dar si luam fiecare lucru primit ca pe o binecuvantare de la Dumnezeu, neindraznind sa cerem mai mult. Eram atat de autentice in naivitatea noastra si totusi atat de multumitoare.
Pentru mama eram mereu ingerul ei, si ea nu ezita niciodata sa isi exprime multumirea lui Dumnezeu pentru acest cadou. Uneori ma dezmierda in public, iar eu ii zambeam si o imbratisam cu drag fiind recunoscatoare pentru ea, in dezgustul celor din comunitate care nu ne intelegeau limbajul emotional, cum puteam sa ne iubim atat de mult avand atat de putin.
………………………………………………………………………………………………………
Anii au trecut, acum parintii mei sunt la casa lor, inca impreuna, creand momente proaspete de fericire si sadind vlastari noi pentru generatia viitoare, facandu-le loc. Si-au pastrat lumina din suflet si nu inteleg pe deplin regulile acestei lumi, de ce nu trebuie sa faca asta, de ce nu trebuie sa faca cealalta. Se mai impiedica cu naivitate dar de fiecare data se ridica cu mai multa demnitate, se scutura de praf si merg inspre drumul lor divin.
Mi-e drag sa-i vad inca impreuna, facand planuri de viitor, calculandu-si pasii si solutiile viitoare. Simt o mica durere in suflet la gandul ca poate n-o sa-i mai am pentru multa vreme, insa sunt atat de multumita pentru faptul ca mi-au fost alaturi in acesti primi ani ai vietii mele, pentru dragostea lor si suportul nemarginit.
Articolul de astazi este pentru ei, pentru momentele pline de bogatie launtrica si pentru amintirile construite cu greu impreuna. Pentru faptul ca mi-au fost alaturi in cele mai dificile momente din viata si pentru ca mi-au iertat incapatinarea si greselile, dojenindu-ma cu rabdare si afectiune.
Va iubesc!
Katherine's Blog 