Gandul zilei 19#/Thought of the day 19#

Este seara si tarziu. Mult prea tarziu pentru a concluziona elementele importante ale zilei, mult prea obositor. Mintea este incarcata de notiuni nemaintalnite iar picioarele se simt greoaie si obosite, trupul este istovit. Dar cine mai sta sa numere orele si minutele scurse? La urma urmei timpul este facut sa treaca.

Afara e intuneric. Seara s-a lasat pe nesimtite, cuprinzand lumea intr-o manta neagra si umeda. Pe drum se zaresc faruri aprinse ale unor masini ratacite intr-o intersectie mult prea ingusta si becuri ce lumineaza slab soseaua.

Pe trotuar poti asculta pasii incalciti si grabiti ai trecatorilor osteniti adancindu-se in belti formate de sezonul ce tocmai a trecut. Lumea este agitata si se grabeste, fiecare la randul lui asteptand sa ajunga la adapost, intr-un loc cald si primitor, ferit de intemperii si tristeti, intr-un loc numit acasa.

In statia de microbuz, bancile de lemn sunt umede si mult prea reci. Stropii ascutiti de apa trec fulgeratori prin adapostul temporar, iar vantul arunca furios cu valuri de frig si neputinta. Fire subtiri si albe se ivesc de nicaieri pe cer, luminand pentru un moment intinderea pamanteasca.

……………………………………………………………………………..

Dar este abia luni si este ora 9 seara. Se arata o saptamana intreaga in fata plina de provocari si incercari, o saptamana intensa si lunga. La sfarsitul zilei ma simt amortita si mult prea obosita pentru a mai putea descrie si alte lucruri, lucruri vazute si simtite, lucruri care pot fi spuse si lucruri care trebuie tinute in adancul sufletului.

La sfarsitul zilei vreau doar sa tac si sa ascult ploaia, sa simt picaturile de ploaie pe piele contopindu-se cu sudoarea unei zile prelungite.

English version

It’s evening and late. Far too late to conclude the important elements of the day, far too exhausting. The mind is loaded with unimaginable notions and the legs feel awkward and tired, the body is exhausted. But who else can count the hours and minutes spent? After all, time is gone.

Outside it’s dark. The evening was left unmoved, encompassing the world in a black and wet mantle. On the way there are light beams of lost cars in a too narrow intersection, and light bulbs illuminating the road.

On the sidewalk you can listen to the hurried footsteps of the wandering passers by deepening into puddle formed by the season that has just passed. The world is agitated and hurrying, each in turn waiting to go to shelter, in a warm and welcoming place, away from the weather and sadness, in a place called home.

In the minibus station, wood benches are damp and too cold. Sparkling water splashes are flashing through the temporary shelter, and the wind blows furiously with cold waves and powerlessness. Thin and white threads rise out of the sky, lighting up for a moment the earthly stretch.

But it’s only Monday and it’s 9 o’clock in the evening. It will be a full week full of challenges and trials, a long and intense week. At the end of the day I feel numb and too tired to be able to describe other things, things seen and felt, things that can be said and things to be kept deep in the soul.

At the end of the day I just want to hear the silence and listen to the rain, to feel the drops of rain on the skin merging with the sweat of a prolonged day.

Reclame

Suflet trist – partea II

Ploaia s-a oprit. Frigul si picaturile de ploaie aduse de batalia cereasca a elementelor specifice si a climatului au facut loc astrului luminos pe intinderea boltei ceresti. Fascicolele trimise de stea coloreaza tinutul intr-o simfonie de culori impletite printr-o armonie neinteleasa. Licariri coloristice dau viata tinutului indepartat oferindu-i orasului capacitatea de a respira sub actiunea elementelor componente ale acestuia.

Lichidul transparent si limpede adus de ploaia mult asteptata straluceste in bataia inceata a soarelui lenes ce parca abia isi revine dintr-o hibernare mult prea scurta. Micutele fiinte umane isi scad pasii rapizi mergand cu mai putina graba prin mahalalele prafuite invechite de timp si vreme. Ca intr-un film vechi rulat de alinierea simetrica a fotografiilor zgariate din graba si neatentie ritmul pare ca nu exista. O dezorganizare continua si dizgratioasa loveste taramul determinandu-l sa revina la vechea sa rutina monotona.

Dar ea… . Ea nu mai e fericita. Ploaia s-a oprit si de asemenea si veselia ei si-a gasit sfarsitul. Ochii sai coboara in jos a deznadejde si tristete creandu-i pe chipul sau frumos o amara expresie de dezamagire. Sufletul ei suspina, corpul i se impotriveste dorintei de a merge mai departe. Dar orice ar fi trebuie sa mearga mai departe. Nu isi putea permite sa renunte acum, nu dorea sa isi innece sufletul in nestiinta si durere. Nu putea inceta sa viseze. Visul era viata ei, ceva ce apartinea intru totul ei si nu putea fi luat de nimeni. Chiar daca uneori visurile traite de ea erau cosmaruri traite pe viu gasea puterea sa treaca peste. La urma urmei ploaia i-a inviat niste sentimente si i-a insuflat speranta si vointa de a reusi sa patrunda in viitorul necunoscut.

Ploaia i-a udat vesmintele si parul in intregime astfel incat acum parea precum un copil al strazii, uitat de parinti si lume. Apa i se prelingea de pe par pe chip si mai departe pe corp trimitandu-i fiori reci. Isi scutura parul si isi stoarce hainele mult prea ude pentru a fi uscate de doar o privire atenta a soarelui la malul unui rau murdar aflat in apropiere. Pantofii sai uzati si vechi sunau zgomotos pe betonul turnat in valuri pe pontonul vechi nefolosit de ani intregi. Dar nu putea sta in loc…

Mergea fara tinta. Nu avea idee unde o vor purta picioarele obosite de data aceasta si privea orice drum ca pe o noua cale de supravietuire prin jungla urbana. Dupa cativa kilometri anevoiosi strabatuti prin soarele acum foarte nemilos si arzator oboseala o toropi. Lipsita de vlaga si putere se opri in mijlocul unui parc parasit cazand in genunchi .Lacrimile incepura a-i curge fara incetare umezindu-i buzele si mainile.

Ajunse la capatul asteptarilor iar toate puterile o parasisera, pana si acel mic licar de speranta adus de ploaia precedenta. Se intinse pe iarba proaspat udata de picaturile agere de apa venite de la o fantana arteziana din apropiere si incepuse sa-si adune puterile amintindu-si cu durere cele petrecute in urma cu cateva luni … .

Ploaia – suflet trist – partea I

Cerul e intunecat. Nori mari cenusii si plumburii brazdeaza intinderea cereasca neinfinita. Insa dintr-o data, cerul parca renunta la lupta asidua impotriva norilor furiosi cedand glorios. Picaturi cristaline, stralucitoare si limpezi cad lin peste oraselul tulburat. La inceput mai incet dand impresia unei ploite de primavara ca mai apoi sa-si inteteasca puterile lovind zgomotos si zglobiu peisajul urban. Ritmul alert al jocului lacrimilor cerului pune in miscare fiintele pamantane determinandu-le sa isi grabeasca pasii spre cautarea unui loc ferit de bataia ploii care sa le ofere caldura si adapost.

Insa ea nu e asa … . Danseaza prin ploaie ca si cum ar fi in mediul ei, strabatand orasul in pasi lenti si melodiosi  neratand micile balti formate de minusculele cratere din asfaltul prafuit. Picurii mari si uzi ii patrund in tesaturile hainelor relativ subtiri si de asemenea spalandu-i tenul si parul transpirat de caldura ucigatoare ce cotropise mai devreme tinutul. Ploaia o face fericita. Se simte renascuta in dusul dorit venit pe neasteptate tocmai in plina strada; sare prin balti ca un copil mic furand privirile iscoditoare si mirate ale trecatorilor grabiti. Dar ea nu baga in seama reactia celorlalti, continuandu-si mica demonstratie ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

O femeie mai in varsta isi croieste drum inspre ea dorind sa ii ofere o umbrela, un paravan contra apei cazatoare ce pare a fi de necontenit. Zambitoare ii multumeste femeii pentru gestul frumos infaptuit si ii inmaneaza inapoi umbrela in gest de respect spunandu-i ca batrana are mai multa nevoie de umbrela decat are ea si se indeparteaza.

Parea un strain intr-o mare de necunoscuti curiosi ce nu ii intelegeau comportamentul. Nici nu trebuia. Ea isi facea drum prin ploaie pentru a se relaxa si a uita de cele ce o apasau. Era singurul lucru ce o facea sa uite de probleme si sa paseasca spre o noua lume – cea a fericirii. Daca pana in prezent zambetul si veselia ii erau umbrite de problemele cauzate de ceilalti si de reactiile dure ale strainilor presarate cu vremea inabusitor de fierbinte astazi a simtit nevoia sa evadeze. Dorea ca ploaia sa ii spele pana si ultima farama de regret si tristete din suflet sadindu-i  cel mai frumos sentiment in inima – speranta. Avea nevoie de acest sentiment pentru a putea merge mai departe in ciuda tuturor nesanselor si piedicilor ce i se iveau din neant. Ea nu putea sa renunte, era o luptatoare. Avusese curajul de a supravietui in acest razboi al intereselor, egoismului si lacomiei timp de 18 ani … nu putea renunta tocmai acum. Pentru a putea razbate avea nevoie de speranta. Culegea acest sentiment de oriunde putea – din faptele ce o inaltau, din putinele aprecieri ale celorlalti si nu in ultimul rand din aceste mici escapade ce ii reiinviau pofta de viata si zambetul.

Din pacate ziua era pe sfarsite si la fel si evadarea ei. Dar va mai ploua ….

 

girl-with-her-bunny-in-the-rain-2716

Jurnalul lui Chris

A tot plouat de o saptamana, atat de multa ploaie a facut fiecare zi sa para nelinistita si posomorata. Ea a sunat si a anuntat ca va veni. Era a treia oara cand a venit sa ma vada in saptamana aceea. I-am acceptat scuza – venise de la o distanta relativ lunga la ora 7 jumatate dimineata sa ne intalnim. Statea intr-un colt singura, carandu-si umbrela rosie dupa ea. Amicul ei a lasat-o intr-un loc ferit de ploaie. Ploua iar ea tremura. Parea slaba si fragila in ploaia dura, purtand cateva haine subtiri ce nu-i tineau de cald.

M-am dus inspre ea si i-am spus: „N-ar trebui sa vii sa ma vezi”si lucruri de genul cum ca n-ar trebui sa fim impreuna.

Ea a spus : „Mi-e dor de tine”.

I-am spus rece : „Haide sa mergem. Te voi duce acasa.”

Ea nu si-a deschis umbrela, stiam ca voia sa o deschid eu pe a mea. I-am spus:”Deschideti umbrela, sa mergem.”

Fara voia ei si-a deschis umbrela si a mers cu mine pana la masina. Ea a spus ca nu a luat micul dejun si nici cina si a intrebat daca putem sa oprim in vreun loc sa mancam.

Am raspuns cu inima impietrita :”Nu!”

Dezamagita m-a rugat sa o conduc la statia de tren, spunand ca va lua trenul pana acasa.

Poate ca era din cauza ploii, toate trenurile erau pline de oameni cu umbrele si valize care erau nerabdatori sa ajunga acasa nepasandu-le de cine trecea pe langa ei. Am asteptat si am asteptat iar ea ma privea atat de inocent… . Faptul ca am fost impreuna pentru asa mult timp, bineinteles ca o stiam si ii intelegeam privirea. Inteleg cum trebuie sa se fi simtit cand a venit de la asa mare distanta pe o vreme ca aceasta sa ma vada si faptul ca eu o tratam in felul acesta. Era dureros. Am privit-o in ochii ei mari, gandindu-ma la faptul ca nu ar trebui sa o las sa plece, simtindu-ma vinovat… m-am gandit ca as fi putut s-o invit sa stea la mine peste noapte.

Insa realitatea a lovit din nou si i-am spus rece :”Hai sa mergem la statia de tren.”

Locuiam in aceeasi cladire de apartament, la acelasi etaj. In urma cu ceva timp eram patru persoane si ne intelegem bine. Mancam cina impreuna, priveam filme impreuna si cateodata mergeam si in camping. Eram ca o familie insa nu stiu cum am sfarsit indragostindu-ma de ea. Poate ca s-a intamplat in timpul ultimului an de colegiu… iar faptul ca am trait impreuna pentru 2 ani a fost ceva. Ambii am dezvoltat in timp sentimente reciproce. Dupa ce a absolvit, a mers acasa si eu am mai ramas un an pentru a-mi termina studiile.

In timpul acelui an mergeam s-o vad doar in vacantele din timpul scolii insa nu pentru mult timp. Asa ne-am petrecut acel an.

Mergeam pe o parte a strazii. Ea era in fata mea si eu eram in spatele ei. Umbrelei ei i se rupse o spita. Arata ca un soldat ranit, carandu-si carabina ruginita dupa ea, mergand rar. De foarte multe ori intra adanc in ganduri si mergea aproape pe mijlocul strazii. Era cat pe ce sa fie lovita de masinile ce erau in trecere. Am vrut sa o iau in brate insa cu toata dragostea ce i-o purtam si durerea constanta din stomacul meu nu am putut face nimic. Pe drum am trecut pe langa parcul prin care mergeam de obicei impreuna.

M-a rugat si a spus: „Haide sa mergem in parc pentru o vreme, te rog. Promit ca voi merge acasa dupa aceasta.”

Inima mea impietrita s-a inmuiat la rugamintea ei insa totusi mi-am pus o fata de om nervos si am mers spre parc. Stateam pe banca aratand ca si cum as vrea sa plec. S-a apropiat de stejarul cel mai apropiat de ea si cauta ceva. Stiam ce cauta. Era ceea ce am scris impreuna pe acel stejar cu stilou anul trecut. Daca imi amintesc bine scria :

Chris si Susan beau ciocolata calda. Sa speram ca Susan si Chris isi vor aminti aceasta zi, iubindu-se mereu, pentru totdeauna.”

S-a tot uitat pentru o vreme, apoi s-a intors cu lacrimi in ochi. A spus :”Chris ,nu pot sa gasesc ce am scris, nu mai e nimic acolo.”

M-am simtit atat de rau la auzirea vestii, era ca un curent de durere ce zbura catre inima mea, durere ce n-am mai simtit inainte.

Dar tot ceea ce am putut face a fost sa ma prefac ca nu-mi pasa si sa spun:”Putem sa plecam acum?”

Mi-am deschis umbrela mea neagra mare in timp ce ea statea acolo, nedorindu-si sa plece inca sperand ca tot mai este o sansa.

Mi-a spus:”Tu ai inventat povestea despre tine si cealalta fata, nu? Stiu ca te deranjez din cand in cand insa nu putem sa incepem de la capat relatia?”

Nu am spus nici un cuvant, m-am uitat uitat in jos si am dat din cap. Dupa care, am continuat sa mergem pana la statia de tren, nespunandu-ne nici un cuvant.

Cu patru ani in urma doctorul mi-a spus ca am cancer dar s-a descoperit devreme, asadar era inca vindecabil. M-am gandit ca eram ok și am continuat sa-mi traiesc viata obisnuita din nou, uitand despre cancer. Nu m-am gandit la cancer si nici nu m-am mai intors la doctor. Pana acum o luna, cand stomacul meu ma durea de doua saptamani necontenit si cosmarul a luat amploare. Prima data am crezut ca durerea va disparea dar a devenit mai puternica pana am ajuns sa nu mai suport. M-am intors la doctor si mi-am facut o raza. Fotografia a aparut. Era  o pata mare neagra ce dovedea adevarul ce eu nu-l puteam accepta. Eram la cea mai frumoasa perioada a vietii, cand totul incepea sa se sfarseasca. Am vrut ca eu si cei din jurul meu sa nu treaca printr-o durere mare, asa ca m-am decis sa ma sinucid. Dar nu puteam sa-i las sa afle despre intentiile mele, in special pe Susan, persoana pe care o iubesc cel mai mult din lume, care inca nu stie adevarul. Susan era inca tanara, nu trebuia sa treaca prin asa ceva.

Asadar am inventat cateva povesti si am mintit-o. Era un lucru crud si i-am frant inima insa era cel mai rapid mod de a sterge 3 ani de sentimente. Nu aveam mult timp pentru ca in curand incepeam sa pierd par si ea avea sa afle in cele din urma. Dar acum sunt aproape de reusita. Aceasta drama se va sfarsi in curand. Inca 30 de minute si totul se va intampla, tot ce aveam in minte. Trenul a incetat sa mearga si am chemat un taxi pentru ea. Stateam acolo si asteptam pierdandu-ne ultimele momente in tacere. Am vazut taxiul de la distanta. Mi-am retinut lacrimile si i-am spus :”Ai grija de tine, ai multa grija de tine.”

Ea nu a raspuns, m-a privit adanc si apoi si-a deschis umbrela stricata in timp ce pasea inspre strada. In strada, am devenit doua forme de viata singuratice, una rosie si una neagra indepartate una de alta. Am deschis usa pentru ea iar ea s-a urcat apoi am inchis portalul ce ne va separa pentru totdeauna. Am stat langa masina, privind prin fereasta intunecata la prima si ultima dragoste din viata mea. Masina a iesit in strada. In sfarsit nu am mai putut sa-mi mentin tristetea si minciunile innodate in inima mai mult timp. Am facut din mana rapid si am fugit dupa taxi, pentru ca stiam ca va fi ultima data cand o voi vedea. Voiam ca ea sa stie ca o iubesc. Am vrut sa-i spun atat de mult asta. Oricum taxi-ul deja s-a intors catre un colt. Lacrimi calde au inceput sa-mi cada pe fata, amestecate cu picaturi reci de ploaie. Nu eram rece din cauza ploii. Eram rece inauntru.

Ea a plecat si nu am mai primit apeluri de la ea. Nici macar azi. Stiu ca nu mi-a vazut lacrimile pentru ca au fost spalate de ploaie. Am plecat fara regrete. Dar nu sunt Chris … sunt Susan, folosindu-mi memoria si acest jurnal pe care l-am gasit la un an dupa ce el a plecat scriind aceste ultime cuvinte.

1000+ Images About Rain On Pinterest | Rain Photography, The Rain