Lost time is never found again

Rutina a poposit si pe meleagurile mele iar timpul pare sa fie acccelerat.

La inceputul zilei, odata cu rasaritul soarelui ma pregatesc de o noua calatorie din aceasta scurta viata, de un element necesar si indispensabil, si anume locul de munca.

Somnoroasa, cu ochii intredeschisi ma aranjez in slow motion, parca cu vointa altcuiva, si imi arunc intr-o geanta cele necesare zilei respective.

In scurta deplasare catre slujba ma sprijin de un colt al ferestrei vehicului vechi de ani de zile si citesc randuri adunate de pe blog.

Odata ajunsa la birou imi croiesc drum inspre noul meu „spatiu personal”, sorbesc cateva picaturi dintr-o cafea fierbinte preparata pe fuga si incep sa continui munca din ziua precedenta.

Avize, rapoarte, retururi, bonuri de consum, toate asteapta sa fie facute in timp rapid, corecte si precise pentru a usura munca celor de sus.

Cu ochii atintiti in ecranul plat, ma pierd in cifre intortocheate, schimonosite de virgule, alte cifre si puncte dupa ele; notez date dintr-un program obosit de vreme si notiuni, introducandu-le in Excel, gandindu-le si asezandu-le in ordinea firii.

Scaunul de la birou e inconfortabil iar atmosfera e zgomotoasa… tipete se aud din stanga si din dreapta, nimic pare sa nu fie la locul lui si totul e alandala.

Privesc in jur pentru o lamurire, o rezolvare la problema mea dar toata lumea pare sa fie blocata in dezordinea ei, aruncand hartii si cuvinte fara rost.

Dezamagita de situatie, ma ingrop in alte documente si calcule, dorindu-mi sa fi stiut rostul si scopul meu in acel loc.

Afara soarele topeste persoane nervoase, lasand in urma sudoare si indignare. Inauntru, razele sale poposesc foarte putin, aerul cald fiind inlocuit de unul semi-rece, innabusit de aglomeratia persistenta de oameni agasanti ce pare a se amplifica.

daiga-ellaby-354462-unsplashDar orele se scurg cu repeziciune iar timpul pare sa isi fi uitat masura, scurgand din clepsindra smocuri de nisip.

Cei dragi? Uitati poate; se afla undeva, intr-un loc anume… in apelurile ratate de pe telefon. Mi-as dori sa ii aud, sa le descopar respiratia si starea de spirit. Mi-as dori sa ma invalmaseasca cu un val de energie si speranta, sa imi spuna ca totul va fi bine si eu nu sunt blocata undeva, intr-o cutie de chibrituri… .

English version

The routine has also landed in my land, and time seems to be accelerating.

At the beginning of the day, as the sun rises, I prepare for a new journey from this short life, a necessary and indispensable element, namely work.

Sleeping, with intriguing eyes, I get ready in slow motion, with someone else’s will, and I throw in a bag everything I need for that day of work.

In the short trip to the job I support myself to a corner of the window of the old vehicle who has years of functioning and read rows gathered from the blog.

Once I get at my office I’m making my way to my new „personal space”, sipping a few drops of the hot coffee made on the run and continue my activity from the day before.

Notices, reports, returns, consumer vouchers, all are expected to be made in quick, accurate and precise time to ease the work of the people above me.

With eyes fixed on the flat screen, I lose in twisted numbers, scattered by commas, other figures and points after them; I write down data from a tired program of weather and notions, introducing them into Excel, thinking about them and putting them in the order of nature.

The office chair is uncomfortable and the atmosphere is noisy… screaming is heard from the left and right, nothing seems to be in his place and everything is inside out.

I look around for clarification, a solution to my problem, but everyone seems to be stuck in their clutter, throwing pointless papers and words.

Disappointed by the situation, I bury myself in other documents and calculations, wanting to know my role and purpose in that place.

Outside the sun melts people, leaving sweat and indignation. Inside, its rays are very small, with the warm air being replaced by a semi-cold one, overwhelmed by the persistent agglomeration of the angry people that seems to be amplifying.

Hours rush out quickly and time seems to have forgotten the measure, leaking from the hourglass sandbags.

Loved ones? Forgotten; they’re somewhere, in a certain place… found in missed calls on the phone. I would like to hear them, to discover their breathing and mood. I would like them to embrace me with a wave of energy and hope, to tell me that everything will be fine and that I’m not stuck somewhere in a box of matches… .

talal-ahmad-412336-unsplash

Ipostaze

I

              29 aprilie 2015. Doar o zi racoroasa de miercuri in plina primavara. O zi in care soarele si razele lui calduroase au disparut din peisaj, lasand ploaia si vantul sa acopere toata bucuria si veselia cu monotonia si reveria. La primul contact cu lumea de afara aerul rece si ploaia isi fac simtite prezenta. O briza de aer rece acompaniata de cateva picuri reci de ploaie iti provoaca o senzatie de trezire mai dura decat efectul amestecului plantei de cafea. Oameni grabiti alearga fiecare in drumul sau dorindu-si parca cu mai multa ardoare sa cuprinda mai mult timp in palma si sa-l manipuleze conform viselor. Se ciocnesc in graba, unul de altul, din greseli intentionate scuzandu-se sfiosi strabatand drumul stiut de atata vreme. O pisica pufoasa neagra isi cauta un loc caldut, ferit de aglomeratie si masini. In graba ei, taie calea unor fiinte la fel de grabite scapand cu greu insultelor aduse din vina superstitiilor; ciori de aceeasi culoare, cu penajul scamosat isi incep reuniunea cu cativa metri mai sus de harababura de la sol, dantuind si ele zapacite acel dans vechi strigand simultan sunetul specific lor.

II

           Dar in clepsidra, nisipul e trecut de jumatate. E dupa amiaza si orele au zburat fara sa intrebe. Lucrurile incep sa se miste in slow motion. Pana si oamenii, pioni pe un joc de sah, par a-si fi incetinit ritmul, ceea ce nu se poate spune si despre atmosfera. Picurii de ploaie au inceput sa curga tot mai des, vijelios spulberate de curentii de aer.

III

           Am zarit-o in multime. Cu pasii marunti si incalciti isi face loc printre trecatori. Timid, usurel paseste pe aleea scorojita de timp si de atatia oameni grabiti strivita inainte cu multi ani. Era usor de observat. Ochii ti se loveau de imaginea ivita instantaneu si te determina sa privesti. Printre atatia trecatori pripiti de timp, rutina si vremea cea urata, ea era singura persoana ce nu se ferea de vantul crud, rece si picaturile spontane de ploaie ce se iveau cand ici cand colo. Trupul fetei se mladia usor in bataia vantului, in incercarea de a merge mai departe. Hainele prea subtiri, agatate de curentii de aer pluteau usor in atmosfera uda si rece. Paru-i lung si matasos dansa gratios odata ce ea inainta in mers. Chipul desenat parca de mari pictori era vizibil doar pe jumatate fiindu-i ascuns de umbrela. O umbrela mare si colorata ii era partenera in aceasta calatorie scurta. Iar ea tinea strans de manerul ei in speranta de a nu-si pierde acoperirea si sustinerea. Pe sub umbrela puteai descoperi insa o cu totul alta poveste. Acea aspectuoasa persoana pe afara era o cu totul alta pe dinauntru. Ochii ei oglindeau o tristete nemaintalnita, fereastra sufletului ei spunea o cu totul alta poveste. Ploaia ii adusese la viata amintiri triste din trecut, ce o macinau de o perioada mai indelungata. Involuntar,i-am citit gandurile:

,,Toate lucrurile care au fost, care s-au intamplat in trecut nu-si mai gaseau locul in prezent erau inutile. Si mai mult decat atat o raneau peste limite si mereu o faceau sa se intoarca inapoi sa isi regandeasca actiunile si faptele facute in trecut. Da si greseli, destul de multe greseli. Amintiri, fapte, ganduri, idei; toate erau acolo, desi ea incercase sa le alunge cat mai mult cu putinta. A incercat pana sa si treaca mai departe, si-a spus ca nu se mai poate asa. Suferinta nu aduce nimic bun, nimic altceva decat lacrimi, dureri de inima si stare de rau. Ea stia asta mai bine decat oricine si totusi uneori nu se putea abtine sa nu retraiasca acele momente. Acele clipe relativ frumoase care o facusera sa zambeasca si sa admita din toata inima ca era fericita. Da,fericita. Scopul ei in viata a fost sa fie fericita, sa traiasca cu zambetul pe buze fiecare zi, cu sufletul deschis fara frica, fara frustrari si fara conditii. Sa fie ea,pur si simplu ea. Sa traiasca vesela in comuniune cu cei de langa ea. Sa nu-i pese daca a esuat intr-o situatie si sa treaca cu usurinta peste greutati, intampinand necunoscutul cu bratele deschise. Sa fie mai presus de toate optimista. Caci o atitudine ca aceasta te ajuta sa primesti fiecare colaps ca pe un pasi inainte. Te invie… . Si in ciuda faptului ca incercase de atatea ori nu isi pierduse speranta. Trist este ca aproape de fiecare data cand a incercat asta, a esuat lamentabil. Increderea in persoane necunoscute, lipsa stimei de sine si atitudinea de copil n-au dus-o nicaieri, ci i-au facut rau, foarte mult rau. Au ranit-o atat de profund incat o posibila ridicare si vindecare era aproape imposibila. In ochii ei mari, nu exista. Era ca un vis de neatins, o himera ce se iveste inaintea ochilor pentru o secunda si dispare fara urma. Un copil pustiit, gol pe dinauntru, cu inima sfasiata si sufletul tandari, asa era ea. Ii venea greu sa mai existe, sa mai respire.”

=

Cu umbrela deoparte, hainele si parul jilav, cu privirea lasata in jos si lacrimile spalate  de ploaie la cativa pasi mai departe, pe aleea gloduroasa aproape de acasa, m-am descoperit pe mine … !Si pe tine, cel ce te regasesti in randurile mele.

da5c9290452b11fbb22797a08d343b40