Motivational speech of the day #1

Enjoy!

Saturday funeral

If you attend funerals long enough, one after another you get to understand that they all have the same structures and details, more or less depending on the tradition and customs.

People from all the places coming and leaving to visit for the last time a person that once used to be someone great, someone, of value. They all cry and appear affected in the front of the harsh reality that stole another person from this earth.

But the person does not react in any way, as the soul is long gone, leaving the cold, rough body behind without any expression. You get to see the empty body, the clothes, the house and every single thing that he left behind.

Only the sky is turbid, as the soul is feeling sorry for leaving the place where he was born, where he was raised, where he learned to love and at the end, where he died. The wind is angry and the degrees decrease in the thermometer.

The road to the church is long enough to make you feel the cold weather as the cold embraces you all over. The quick stops, the priest’s prayers and his last bridges on this world are all a part of the last ritual.

At the end after long-awaited prayers, tears and the last goodbye, we arrive at the last place, delivering the person to the place we will all go, in a wooden coffin becoming one-off with the earth.

The irony is that no matter how much that person struggled in life he did not take anything material with him. All he had was the clothes on him and a wooden cross that will become in time nothing.

The sadness, sorrow, and tears are for the moment, and they don’t last forever. As people are meant to move on and take care of their souls, paying attention to the cross that they have to bear, being focused on their sins and their short future.

…………………………………………………………………………


For life is just a journey and we are only passengers. We remain with the good deeds done over this life, with the smiles we offered, with the kind words spoken. Make sure you will fill your bucket with the right „things” because, at the end of the journey, the material things disappear.

(Image Source – Pixabay)

Don’t I get to have a saying in this?

I don’t know about you guys, but for me it has been a long week, starting from Sunday.

 You know that moment when you leave from home but you have no idea when you are returning? When your so glad that you arrived at home but still have chores to do and end up getting in the bed late? When the phone rings in the morning the same awful tune, all over again? Well for me whole week it has been like this.

Don’t get me wrong, I do love my work, even if sometimes is getting too hard to manage the load of tasks. I try my best to do the best I can in a few hours so that I could be happy of my results and so the company.

I also love my lovely family, for which I try to do the best to keep it happy and together, despite the odd circumstances, for better and for worse.

I try to put heart in everything that I do, even if sometimes I should not get involved so much in simple tasks, even if people advise me not to do that. I believe this is the way I am built and a little bit of passion and heart in every single task is not too much.

But sometimes I believe it is time to put a stop to it and refresh the session. Like, get a little time for myself and recover the energy tank, until it will not get empty. And you know also when you make plans and life gets ahead of you?

Yeah, in the past few months I felt like life made a lot of decisions without asking me. I feel like my happy emotions and feelings got away on a big vacation and I am left with the sad ones. Just like in the animation movie Inside Out.

Today a loved person from my family passed away, went in heaven to be with the angels. The funny thing is that I have planned to rest during the weekend and I have never thought even for a second that something bad could actually happen.

I did not get the chance to feel sorry, to cry or to mourn the loss. I was at office, working again and again, speaking too much for a day, forgetting about me and reality. Lately I get the feeling that life is happening and I don’t get to say a word about it. Just accept it and move on. My only question is until when.

abbie-bernet-y8OPPvo_5mU-unsplash

(Image Source – Unsplash)

Song of the day – Melodia zilei

Stiti momentul ala cand va treziti dis de dimineata cu o melodie in cap? Ei bine, asa am patit si eu astazi.

Nancy Mulligan este o compoziție a cantaretului englez Ed Sheeran si a fost inclusa in albumul de lux din 2017.

Nancy Mulligan este una dintre cele mai personale melodii ale albumului, povestind povestea despre modul în care bunicii lui, William Sheeran, protestant din Belfast, Irlanda de Nord, și Nancy Mulligan, un catolic din Irlanda, s-au întâlnit, s-au îndrăgostit al doilea război mondial și sa căsătorit la granița cu Wexford.  Sheeran a spus: „S-au logodit și nimeni nu sa întors la nunta lor, a furat toate dinții de aur în cabinetul său dentar și le-a topit într-un inel de nuntă și purtau haine împrumutate pentru a se căsători și tocmai de fapt au acest tip din romantismul Romeo și Julieta, care este cel mai romantic lucru.

Partea buna la aceasta melodie e ca ma umple de energie si imi da un vibe pozitiv. Merită ascultata!

Ipostaze

I

              29 aprilie 2015. Doar o zi racoroasa de miercuri in plina primavara. O zi in care soarele si razele lui calduroase au disparut din peisaj, lasand ploaia si vantul sa acopere toata bucuria si veselia cu monotonia si reveria. La primul contact cu lumea de afara aerul rece si ploaia isi fac simtite prezenta. O briza de aer rece acompaniata de cateva picuri reci de ploaie iti provoaca o senzatie de trezire mai dura decat efectul amestecului plantei de cafea. Oameni grabiti alearga fiecare in drumul sau dorindu-si parca cu mai multa ardoare sa cuprinda mai mult timp in palma si sa-l manipuleze conform viselor. Se ciocnesc in graba, unul de altul, din greseli intentionate scuzandu-se sfiosi strabatand drumul stiut de atata vreme. O pisica pufoasa neagra isi cauta un loc caldut, ferit de aglomeratie si masini. In graba ei, taie calea unor fiinte la fel de grabite scapand cu greu insultelor aduse din vina superstitiilor; ciori de aceeasi culoare, cu penajul scamosat isi incep reuniunea cu cativa metri mai sus de harababura de la sol, dantuind si ele zapacite acel dans vechi strigand simultan sunetul specific lor.

II

           Dar in clepsidra, nisipul e trecut de jumatate. E dupa amiaza si orele au zburat fara sa intrebe. Lucrurile incep sa se miste in slow motion. Pana si oamenii, pioni pe un joc de sah, par a-si fi incetinit ritmul, ceea ce nu se poate spune si despre atmosfera. Picurii de ploaie au inceput sa curga tot mai des, vijelios spulberate de curentii de aer.

III

           Am zarit-o in multime. Cu pasii marunti si incalciti isi face loc printre trecatori. Timid, usurel paseste pe aleea scorojita de timp si de atatia oameni grabiti strivita inainte cu multi ani. Era usor de observat. Ochii ti se loveau de imaginea ivita instantaneu si te determina sa privesti. Printre atatia trecatori pripiti de timp, rutina si vremea cea urata, ea era singura persoana ce nu se ferea de vantul crud, rece si picaturile spontane de ploaie ce se iveau cand ici cand colo. Trupul fetei se mladia usor in bataia vantului, in incercarea de a merge mai departe. Hainele prea subtiri, agatate de curentii de aer pluteau usor in atmosfera uda si rece. Paru-i lung si matasos dansa gratios odata ce ea inainta in mers. Chipul desenat parca de mari pictori era vizibil doar pe jumatate fiindu-i ascuns de umbrela. O umbrela mare si colorata ii era partenera in aceasta calatorie scurta. Iar ea tinea strans de manerul ei in speranta de a nu-si pierde acoperirea si sustinerea. Pe sub umbrela puteai descoperi insa o cu totul alta poveste. Acea aspectuoasa persoana pe afara era o cu totul alta pe dinauntru. Ochii ei oglindeau o tristete nemaintalnita, fereastra sufletului ei spunea o cu totul alta poveste. Ploaia ii adusese la viata amintiri triste din trecut, ce o macinau de o perioada mai indelungata. Involuntar,i-am citit gandurile:

,,Toate lucrurile care au fost, care s-au intamplat in trecut nu-si mai gaseau locul in prezent erau inutile. Si mai mult decat atat o raneau peste limite si mereu o faceau sa se intoarca inapoi sa isi regandeasca actiunile si faptele facute in trecut. Da si greseli, destul de multe greseli. Amintiri, fapte, ganduri, idei; toate erau acolo, desi ea incercase sa le alunge cat mai mult cu putinta. A incercat pana sa si treaca mai departe, si-a spus ca nu se mai poate asa. Suferinta nu aduce nimic bun, nimic altceva decat lacrimi, dureri de inima si stare de rau. Ea stia asta mai bine decat oricine si totusi uneori nu se putea abtine sa nu retraiasca acele momente. Acele clipe relativ frumoase care o facusera sa zambeasca si sa admita din toata inima ca era fericita. Da,fericita. Scopul ei in viata a fost sa fie fericita, sa traiasca cu zambetul pe buze fiecare zi, cu sufletul deschis fara frica, fara frustrari si fara conditii. Sa fie ea,pur si simplu ea. Sa traiasca vesela in comuniune cu cei de langa ea. Sa nu-i pese daca a esuat intr-o situatie si sa treaca cu usurinta peste greutati, intampinand necunoscutul cu bratele deschise. Sa fie mai presus de toate optimista. Caci o atitudine ca aceasta te ajuta sa primesti fiecare colaps ca pe un pasi inainte. Te invie… . Si in ciuda faptului ca incercase de atatea ori nu isi pierduse speranta. Trist este ca aproape de fiecare data cand a incercat asta, a esuat lamentabil. Increderea in persoane necunoscute, lipsa stimei de sine si atitudinea de copil n-au dus-o nicaieri, ci i-au facut rau, foarte mult rau. Au ranit-o atat de profund incat o posibila ridicare si vindecare era aproape imposibila. In ochii ei mari, nu exista. Era ca un vis de neatins, o himera ce se iveste inaintea ochilor pentru o secunda si dispare fara urma. Un copil pustiit, gol pe dinauntru, cu inima sfasiata si sufletul tandari, asa era ea. Ii venea greu sa mai existe, sa mai respire.”

=

Cu umbrela deoparte, hainele si parul jilav, cu privirea lasata in jos si lacrimile spalate  de ploaie la cativa pasi mai departe, pe aleea gloduroasa aproape de acasa, m-am descoperit pe mine … !Si pe tine, cel ce te regasesti in randurile mele.

da5c9290452b11fbb22797a08d343b40

Suflet trist – partea II

Ploaia s-a oprit. Frigul si picaturile de ploaie aduse de batalia cereasca a elementelor specifice si a climatului au facut loc astrului luminos pe intinderea boltei ceresti. Fascicolele trimise de stea coloreaza tinutul intr-o simfonie de culori impletite printr-o armonie neinteleasa. Licariri coloristice dau viata tinutului indepartat oferindu-i orasului capacitatea de a respira sub actiunea elementelor componente ale acestuia.

Lichidul transparent si limpede adus de ploaia mult asteptata straluceste in bataia inceata a soarelui lenes ce parca abia isi revine dintr-o hibernare mult prea scurta. Micutele fiinte umane isi scad pasii rapizi mergand cu mai putina graba prin mahalalele prafuite invechite de timp si vreme. Ca intr-un film vechi rulat de alinierea simetrica a fotografiilor zgariate din graba si neatentie ritmul pare ca nu exista. O dezorganizare continua si dizgratioasa loveste taramul determinandu-l sa revina la vechea sa rutina monotona.

Dar ea… . Ea nu mai e fericita. Ploaia s-a oprit si de asemenea si veselia ei si-a gasit sfarsitul. Ochii sai coboara in jos a deznadejde si tristete creandu-i pe chipul sau frumos o amara expresie de dezamagire. Sufletul ei suspina, corpul i se impotriveste dorintei de a merge mai departe. Dar orice ar fi trebuie sa mearga mai departe. Nu isi putea permite sa renunte acum, nu dorea sa isi innece sufletul in nestiinta si durere. Nu putea inceta sa viseze. Visul era viata ei, ceva ce apartinea intru totul ei si nu putea fi luat de nimeni. Chiar daca uneori visurile traite de ea erau cosmaruri traite pe viu gasea puterea sa treaca peste. La urma urmei ploaia i-a inviat niste sentimente si i-a insuflat speranta si vointa de a reusi sa patrunda in viitorul necunoscut.

Ploaia i-a udat vesmintele si parul in intregime astfel incat acum parea precum un copil al strazii, uitat de parinti si lume. Apa i se prelingea de pe par pe chip si mai departe pe corp trimitandu-i fiori reci. Isi scutura parul si isi stoarce hainele mult prea ude pentru a fi uscate de doar o privire atenta a soarelui la malul unui rau murdar aflat in apropiere. Pantofii sai uzati si vechi sunau zgomotos pe betonul turnat in valuri pe pontonul vechi nefolosit de ani intregi. Dar nu putea sta in loc…

Mergea fara tinta. Nu avea idee unde o vor purta picioarele obosite de data aceasta si privea orice drum ca pe o noua cale de supravietuire prin jungla urbana. Dupa cativa kilometri anevoiosi strabatuti prin soarele acum foarte nemilos si arzator oboseala o toropi. Lipsita de vlaga si putere se opri in mijlocul unui parc parasit cazand in genunchi .Lacrimile incepura a-i curge fara incetare umezindu-i buzele si mainile.

Ajunse la capatul asteptarilor iar toate puterile o parasisera, pana si acel mic licar de speranta adus de ploaia precedenta. Se intinse pe iarba proaspat udata de picaturile agere de apa venite de la o fantana arteziana din apropiere si incepuse sa-si adune puterile amintindu-si cu durere cele petrecute in urma cu cateva luni … .

Ploaia – suflet trist – partea I

Cerul e intunecat. Nori mari cenusii si plumburii brazdeaza intinderea cereasca neinfinita. Insa dintr-o data, cerul parca renunta la lupta asidua impotriva norilor furiosi cedand glorios. Picaturi cristaline, stralucitoare si limpezi cad lin peste oraselul tulburat. La inceput mai incet dand impresia unei ploite de primavara ca mai apoi sa-si inteteasca puterile lovind zgomotos si zglobiu peisajul urban. Ritmul alert al jocului lacrimilor cerului pune in miscare fiintele pamantane determinandu-le sa isi grabeasca pasii spre cautarea unui loc ferit de bataia ploii care sa le ofere caldura si adapost.

Insa ea nu e asa … . Danseaza prin ploaie ca si cum ar fi in mediul ei, strabatand orasul in pasi lenti si melodiosi  neratand micile balti formate de minusculele cratere din asfaltul prafuit. Picurii mari si uzi ii patrund in tesaturile hainelor relativ subtiri si de asemenea spalandu-i tenul si parul transpirat de caldura ucigatoare ce cotropise mai devreme tinutul. Ploaia o face fericita. Se simte renascuta in dusul dorit venit pe neasteptate tocmai in plina strada; sare prin balti ca un copil mic furand privirile iscoditoare si mirate ale trecatorilor grabiti. Dar ea nu baga in seama reactia celorlalti, continuandu-si mica demonstratie ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

O femeie mai in varsta isi croieste drum inspre ea dorind sa ii ofere o umbrela, un paravan contra apei cazatoare ce pare a fi de necontenit. Zambitoare ii multumeste femeii pentru gestul frumos infaptuit si ii inmaneaza inapoi umbrela in gest de respect spunandu-i ca batrana are mai multa nevoie de umbrela decat are ea si se indeparteaza.

Parea un strain intr-o mare de necunoscuti curiosi ce nu ii intelegeau comportamentul. Nici nu trebuia. Ea isi facea drum prin ploaie pentru a se relaxa si a uita de cele ce o apasau. Era singurul lucru ce o facea sa uite de probleme si sa paseasca spre o noua lume – cea a fericirii. Daca pana in prezent zambetul si veselia ii erau umbrite de problemele cauzate de ceilalti si de reactiile dure ale strainilor presarate cu vremea inabusitor de fierbinte astazi a simtit nevoia sa evadeze. Dorea ca ploaia sa ii spele pana si ultima farama de regret si tristete din suflet sadindu-i  cel mai frumos sentiment in inima – speranta. Avea nevoie de acest sentiment pentru a putea merge mai departe in ciuda tuturor nesanselor si piedicilor ce i se iveau din neant. Ea nu putea sa renunte, era o luptatoare. Avusese curajul de a supravietui in acest razboi al intereselor, egoismului si lacomiei timp de 18 ani … nu putea renunta tocmai acum. Pentru a putea razbate avea nevoie de speranta. Culegea acest sentiment de oriunde putea – din faptele ce o inaltau, din putinele aprecieri ale celorlalti si nu in ultimul rand din aceste mici escapade ce ii reiinviau pofta de viata si zambetul.

Din pacate ziua era pe sfarsite si la fel si evadarea ei. Dar va mai ploua ….

 

girl-with-her-bunny-in-the-rain-2716