Publicat în Ganduri, Ganduri II, Povesti de viata

Ipostaze

I

              29 aprilie 2015. Doar o zi racoroasa de miercuri in plina primavara. O zi in care soarele si razele lui calduroase au disparut din peisaj, lasand ploaia si vantul sa acopere toata bucuria si veselia cu monotonia si reveria. La primul contact cu lumea de afara aerul rece si ploaia isi fac simtite prezenta. O briza de aer rece acompaniata de cateva picuri reci de ploaie iti provoaca o senzatie de trezire mai dura decat efectul amestecului plantei de cafea. Oameni grabiti alearga fiecare in drumul sau dorindu-si parca cu mai multa ardoare sa cuprinda mai mult timp in palma si sa-l manipuleze conform viselor. Se ciocnesc in graba, unul de altul, din greseli intentionate scuzandu-se sfiosi strabatand drumul stiut de atata vreme. O pisica pufoasa neagra isi cauta un loc caldut, ferit de aglomeratie si masini. In graba ei, taie calea unor fiinte la fel de grabite scapand cu greu insultelor aduse din vina superstitiilor; ciori de aceeasi culoare, cu penajul scamosat isi incep reuniunea cu cativa metri mai sus de harababura de la sol, dantuind si ele zapacite acel dans vechi strigand simultan sunetul specific lor.

II

           Dar in clepsidra, nisipul e trecut de jumatate. E dupa amiaza si orele au zburat fara sa intrebe. Lucrurile incep sa se miste in slow motion. Pana si oamenii, pioni pe un joc de sah, par a-si fi incetinit ritmul, ceea ce nu se poate spune si despre atmosfera. Picurii de ploaie au inceput sa curga tot mai des, vijelios spulberate de curentii de aer.

III

           Am zarit-o in multime. Cu pasii marunti si incalciti isi face loc printre trecatori. Timid, usurel paseste pe aleea scorojita de timp si de atatia oameni grabiti strivita inainte cu multi ani. Era usor de observat. Ochii ti se loveau de imaginea ivita instantaneu si te determina sa privesti. Printre atatia trecatori pripiti de timp, rutina si vremea cea urata, ea era singura persoana ce nu se ferea de vantul crud, rece si picaturile spontane de ploaie ce se iveau cand ici cand colo. Trupul fetei se mladia usor in bataia vantului, in incercarea de a merge mai departe. Hainele prea subtiri, agatate de curentii de aer pluteau usor in atmosfera uda si rece. Paru-i lung si matasos dansa gratios odata ce ea inainta in mers. Chipul desenat parca de mari pictori era vizibil doar pe jumatate fiindu-i ascuns de umbrela. O umbrela mare si colorata ii era partenera in aceasta calatorie scurta. Iar ea tinea strans de manerul ei in speranta de a nu-si pierde acoperirea si sustinerea. Pe sub umbrela puteai descoperi insa o cu totul alta poveste. Acea aspectuoasa persoana pe afara era o cu totul alta pe dinauntru. Ochii ei oglindeau o tristete nemaintalnita, fereastra sufletului ei spunea o cu totul alta poveste. Ploaia ii adusese la viata amintiri triste din trecut, ce o macinau de o perioada mai indelungata. Involuntar,i-am citit gandurile:

,,Toate lucrurile care au fost, care s-au intamplat in trecut nu-si mai gaseau locul in prezent erau inutile. Si mai mult decat atat o raneau peste limite si mereu o faceau sa se intoarca inapoi sa isi regandeasca actiunile si faptele facute in trecut. Da si greseli, destul de multe greseli. Amintiri, fapte, ganduri, idei; toate erau acolo, desi ea incercase sa le alunge cat mai mult cu putinta. A incercat pana sa si treaca mai departe, si-a spus ca nu se mai poate asa. Suferinta nu aduce nimic bun, nimic altceva decat lacrimi, dureri de inima si stare de rau. Ea stia asta mai bine decat oricine si totusi uneori nu se putea abtine sa nu retraiasca acele momente. Acele clipe relativ frumoase care o facusera sa zambeasca si sa admita din toata inima ca era fericita. Da,fericita. Scopul ei in viata a fost sa fie fericita, sa traiasca cu zambetul pe buze fiecare zi, cu sufletul deschis fara frica, fara frustrari si fara conditii. Sa fie ea,pur si simplu ea. Sa traiasca vesela in comuniune cu cei de langa ea. Sa nu-i pese daca a esuat intr-o situatie si sa treaca cu usurinta peste greutati, intampinand necunoscutul cu bratele deschise. Sa fie mai presus de toate optimista. Caci o atitudine ca aceasta te ajuta sa primesti fiecare colaps ca pe un pasi inainte. Te invie… . Si in ciuda faptului ca incercase de atatea ori nu isi pierduse speranta. Trist este ca aproape de fiecare data cand a incercat asta, a esuat lamentabil. Increderea in persoane necunoscute, lipsa stimei de sine si atitudinea de copil n-au dus-o nicaieri, ci i-au facut rau, foarte mult rau. Au ranit-o atat de profund incat o posibila ridicare si vindecare era aproape imposibila. In ochii ei mari, nu exista. Era ca un vis de neatins, o himera ce se iveste inaintea ochilor pentru o secunda si dispare fara urma. Un copil pustiit, gol pe dinauntru, cu inima sfasiata si sufletul tandari, asa era ea. Ii venea greu sa mai existe, sa mai respire.”

=

Cu umbrela deoparte, hainele si parul jilav, cu privirea lasata in jos si lacrimile spalate  de ploaie la cativa pasi mai departe, pe aleea gloduroasa aproape de acasa, m-am descoperit pe mine … !Si pe tine, cel ce te regasesti in randurile mele.

da5c9290452b11fbb22797a08d343b40

Reclame
Publicat în Ganduri II

Suflet trist. Partea IV.

Dimineata nu se lasa asteptata. Elena se trezi tocmai in mijlocul rasaritului in timp ce soarele motaia somnoros vestind o noua zi luminoasa si calduroasa, cocosii isi faceau veseli datoria cantand cu spor si drag iar pasarile ciripeau melodios sarind dintr-un arbore in altul. Era o zi de miercuri superba insa Elena nu-si permitea sa zaboveasca, era ora 6 20. Avea nevoie sa ajunga la timp la gara, nu isi permitea sa intarzie. Isi perie in graba dintii in timp ce isi tragea anevoie ciorapii si fustita. Isi lua in pripa camasa pe ea, isi incheie nasturii in timp ce isi tragea o bluzita neagra si apoi se pieptana, isi lua bagajele si fugi in drum pentru a prinde microbuzul.

Isi luara ramas bun de la parintii ei si porni in calatoria nu mult asteptata dar habar nu avea ce urma a i se asterne in cale… .

Spre fericirea Elenei masina era cvasiplina. In fata majoritatea locurilor erau libere, apoi treptat, precum inaintai pe culoarul automobilului puteai observa ca majoritatea scaunelor erau ocupate. Oameni la a doua varsta ce mergeau in drumul lor, in tristetile si batranetile lor urmati de oameni trecuti bine prin viata la varsta de 40 -50 de ani ca mai apoi atentia sa-ti fie distrasa de tineri, copii.

In spate se aflau cativa adolescenti galagiosi ce discutau de-ale lor si faceau haz de o babuta beteaga ce din pacate, saracuta cazuse prada curiozitatii si prostiei tinerilor dintr-un motiv neintemeiat. Femeia scapase telefonul ei pe jos si spre surprinderea ei, el se dezmembra. Sarira tot din el si cartela si baterie si tot. Momente penibile provocate de jafuri „made in China” …asta era Romania si nu aveam ce-i face.

Victime erau batranica beteaga si foarte multe alte persoane a caror pusculita nu dadea pe dinafara de goala ce era. Intr-un final sporovaiala prosteasca a tinerilor fu oprita de cateva priviri ucigatoare si cateva cuvinte aspre rostite cu furie de catre niste calatori iritati de comportamentul inadaptatilor. Era o atmosfera linistita acum in masina. Fiecare persoana medita asupra lucrurilor stiute doar de ei si Dumnezeu, batranii priveau cu jind asupra peisajului ce alerga necontenit prin prisma ferestrei geamurilor prafuite si invechite incercand sa capteze o imagine de ansamblu asupra locului.

Pana si tinerii incetasera discutiile si isi vedeau de treaba tacuti. Dar Elena? Elena era si ea prinsa in mreaja gandurilor. Gandea la aceasta excursie,la cum va fi,la ce va fi si mai ales la Sam. Cu cat timpul se scurgea mai repede cu atat o simtea mai distanta si mai rece, mai prinsa in activitatile ei si in special, mai indiferenta fata de ea. O durea aceasta distantare si isi dorea sa poata trece peste ea usor insa ii venea greu sa faca asta.

4 ani de zile nu-i poti sterge cu buretele si nici amintirile. Iti raman atarnate acolo de centrul inimii si iti imbolnavesc mintea si corpul cu ganduri negre si suspinari dureroase; ti-e aproape imposibil sa te descotorosesti de ele. Isi dorea cu ardoare ca momentele acestea, ultimele momente ce le va petrece impreuna cu ea sa nu se sfarseasca, sa dureze asa …toata viata si Sam sa ii fie alaturi si la bine si la rau in ciuda tuturor.

Si visa asa…in modul acesta multa vreme. Ii placea sa construiasca scenarii in cutia aia mica care stie tot – creierul si sa tinda atat de mult inspre realizarea lor incat sa i se indeplineasca.”Pentru ca daca crezi in ceva,se va implini”. Insa din pacate visarea Elenei fu oprita de frana brusca a mijlocului de transport ce vestea faptul ca a poposit in gara alaturi de pasageri.

Se ridica repede de pe scaunul moale si pasi inspre iesirea din masina… .Coborase dintr-un vehicul si avea sa se urce intr-altul insa de data asta insotita. Sam o astepta vesela intr-un colt al garii, langa un automat de cafea. Astazi arata waw!…Isi puse pe ea rochia daruita de Elena  in urma cu un an. Sam slabise mult si acum tesutul hainei se aseza mai frumos si elegant pe corpul ei dezvoltat si gratios. Era superba! Insa avea prea multe bagaje; Aveai impresia ca merge spre capatul lumii si ca nu se mai intoarce. Trei genti uriase si poseta stateau pe langa ea apropiate suspect – avea bani in ele? Elena surase la gandul acesta, isi lasa gandurile iritante in urma si porni in pas grabit catre prietena ei.

–          Draga mea,dar pleci catre capatul lumii?!

–          As vrea eu, dar cine stie pe unde ne vor purta picioarele! Raspunse Sam sireata si amuzata totodata.

–          Te-am asteptat o vreme…a facut pana harbu`?

–          Da si am venit pe jos, raspunse Elena in gluma.

–          Ei, atunci se intelege.

Sam lasara cafeaua ei ce raspandea aburi in aerul de dimineata inca rece si isi imbratisa prietena. Primira o imbratisare tot la fel de calduroasa din partea Elenei ce dura cam 30 de secunde; Insa nici Sam nu se desprinse din stransoare, se pare ca lipsa Elenei chiar o deranjase pana la urma.

–          Dar… unde sunt ceilalti?

–          Aaa! Ceilalti! …Pai au plecat, raspunse Sam linistita.

–          Cum adica au plecat?!

–          Paai da, au plecat.Se pare ca s-au decis in ultima clipa sa isi schimbe planurile si au uitat sa anunte. Pana si Sorina si Ana sunt dezamagite, si ele au ramas pe dinafara.

–          Ook, si noi ce mai cautam aici? Daca ei au plecat?

–          Pai cautam. Un tren …care sa ne ajute sa ii prindem urma. Ei au plecat cu trenul de ora 6 deci noi vom merge cu cel de ora 8 fara. Ii vom ajunge, stai linstita.

Elena tocmai linistita nu era. Nu avusese experiente prea placute in materie de vehicule si intarzieri… iar acum se simtea vinovata. Putea sa fi sunat seara dinainte la profesoara sa intrebe concret despre ceea ce se va intampla insa emotiile si incantarea ii risipise orice farama de gandire coerenta. Nici nu mai era sigura, nici pe ea si nici pe Sam. I se parea totul o escapada prost gandita si acum se afla in gara cu nici un plan la dispozitie insa cu o tona de nesiguranta si furie.

–          Nu stiu Sam, nu mi se pare in regula. Ar trebui sa plecam acasa.

–          Cum adica sa plecam acasa?! Raspunse Sam intrigata.

–          Pai asa bine… nu cred ca ii vom mai ajunge pe ei veci, cine stie ce mijloace de transport vor mai schimba pana vor ajunge si noi… noi batem campii.

–          Ei, si ce daca! Macar o facem cu un scop… e calatoria noastra Elena. Ultima… si daca tu crezi ca eu o sa las o aiurita de profesoara si planurile ei meschine sa ne strice vacanta impreuna, te inseli.

Replica lui Sam a lasat-o pe Elena fara raspuns. Avea dreptate si inca foarte mare dreptate. De asemenea o uimi si pofta ei de viata, de calatorie si curaj. Era o tipa puternica, mai puternica decat Elena. De fapt ea fusese ceea ce ii daruise speranta si ii insuflase dorinta de a merge mai departe. Cat despre „excursie” o intelegea… la urma urmei ambele aveau acelasi scop – cel de a calatori impreuna. Ce daca nu vor fi impreuna cu ceilalti colegi si profesoara?! Nu vor fi in stare sa se descurce? Elena credea tocmai contrariul, si credea in Sam.