Drumul catre acasa

Este ora 9 dimineata. Picaturi mari de ploaie izbesc furios geamul treptat acompaniate de fulgere si tunete. Intunericul se intinde incet peste peisajul observat prin mica fereastra. Curioasa, fata deschide geamul sa simta aceste manifestari ale timpului de afara. La prima atingere a geamului, vantul patrunse furios in odaie aducand cu sine picuri agitati de ploaie … si frig. Da, acum e frig. Toamna a ajuns, inevitabil precum orice sezon, spaland orice urma de soare, caldura si bucurie a verii.

In ciuda vremii involburate, fata avea treaba azi. Era o zi destinata vizitei la parinti, la tara. In locul unde s-a nascut, in locul unde a cunoscut lumea asa cum e ea, in locul in care a crescut. In graba, isi impacheteaza cateva lucruri intr-o geanta, se schimba de haine, se aranjeaza si vru sa iese pe usa alaturi de sotul ei. In viteza ei, uita de pisica. De Fifi, de motanul adus de la parinti in urma cu cateva luni, un Ragdoll obtinut ditr-o imperechere fericita cu un motan din vecini. Era o frumusete de pisoi, inzestrat cu o blana pufoasa si moale, scaldata in culori de alb si cafeniu inchis si deschis. Insa pe cat era de frumos pe atat era de obraznic. Obisnuia sa doarma ziua si sa fie activ noaptea, deranjand lucruri de prin casa, izbind si facand zgomote felurite. Ii placea sa patrunda noaptea in dormitor, sa se aseze pe pieptul stapanilor si sa toarca necontenit – nu de putine ori ii trezi in acest fel, mieunand mieros la glasul obosit si adormit al oamenilor. Dar era odrasla lor si cu toate ca Fifi era obraznic, fata si baiatul iubeau motanul precum pe copilul lor. Fata impinse pisica pe hol, incuie usa si pornira la drum.

Afara, vremea era mai rea decat parea prin prisma geamului. Fire aspre de vant infasurau picaturile de ploaie lovind cu putere fata impiedicand pana sa si priveasca calea pe unde mergea. In pasi mari, incalciti, fata ajunsera la masina. In interiorul autoturismului era frig dar macar nu mai ploua asa dur. Usor, usor, kilometru cu kilometru, strabatand prin timpul crunt de septembrie, cei doi parasira orasul ajungand la tara. Acolo vremea era putin mai linistita. Vantul era mai lin, iar ploaia mult mai marunta si frigul mai putin intens. Odata ajunsi acolo, cei doi fura intampinati de parinti.

Fata fu incantata de reintalnire. Isi stranse cu iubire parintii in brate, le saruta mainile si se oprira la vorba. Ce ciudat este si timpul… schimbase totul. Parintii erau mai obositi decat de obicei, mai imbatraniti de timp si de griji. Anii trecuti erau vizibili acum pe pielea lor. Chipul parintilor frumos, lipsit de riduri si ganduri era acum incarcat cu linii adanci, brazdate de sprancene albe si par usor carunt. Nici starea lor fizica numai era ca in trecut, munca le-a taiat din avant. Ajungeau mai greu dintr-un loc in altul, drumul li s-a lungit… . Un lucru neschimbat a ramas glasul lor duios si lin, rabdarea cu care actionau, amintirea de ACASA.

Dupa o discutie lunga si mult asteptata, fata isi gasi drumul ei catre iesire. Privi cu jind la locurile unde a copilarit. Era dur… atatea amintiri ii apareau in suflet si in gand, fiecare mai speciala ca alta. Balconul construit de tatal ei, era mereu loc de reverie si de visare, loc de joaca si relaxare cu copii de varsta ei. Curtea s-a pastrat aceeasi. Mai plina de flori tomnatice si iarba uscata numai ca era foarte incarcata de reminiscenta. Fata isi mai dorea sa isi piarda vremea citind carti pe treapta casei, sa se rostogoleasca cu pisicii si catelul, sa se mai joace cu copii vecinilor … . Timpul insa a trecut, anii s-au scurs. Fata a crescut atat de repede incat nu a realizat cand … cand a plecat de acasa, cand a terminat facultatea, cand s-a casatorit.

Privind cu dor inapoi, fata parasi casa parinteasca alaturi de sotul ei. Facuse cu mana parintilor, salutasera cu nostalgie si pornira spre noua casa. O lacrima se scurse pe obrazul fetei … .

Fata – Mariana – autorul, ar da orice pentru a se intoarce in timp la acei ani. Insa este imposibil, asa ca impreuna cu ea sa pretuim ce mai avem ramas acum, in momentul acesta. Casa unde am crescut, parintii sunt totul. Singurele amintiri care ne raman – lucruri care spun cine am fost si cine suntem, persoane care ne iubesc pentru ceea ce suntem si care ar da totul pentru fericirea si linistea noastra.

Bucurati-va de locurile parintesti, admirati-le. Iubiti-va parintii cat ii mai aveti, iar daca sunteti departe sunati-i, reamintitile ce mult inseamna pentru voi. Iar daca sunt plecati departe, pentru totdeauna, rugati-va pentru ei.

 

 

 

Anunțuri

Toamna gri, nu credeam c-o sa mai vii …

In ultima vreme timpul s-a mai racit. Caldurile toropitoare si soarele arid au lasat loc aerului mai rece, reamintindu-ne de toamna cea gri. Usor, usor, fila cu fila, parca si calendarul ne face sa realizam ca s-au sfarsit lunile de vara, de huzur si relaxare.

Diminetile sunt mai aspre si mai racoroase insotite de vanturi suieratoare. Amiezile sunt incetosate de ploi lungi si dese iar serile sunt mai reci decat pana acum. Soarele ce odinioara stralucea falnic pe cerul albastru senin, acum sta ascuns dupa nori mari si involburati. Culorile verii se duc usor si ele, lasand in urma lor ramasite galbene, ruginii specifice sezonului tomnatic. Frunzele parasesc copacii rand pe rand, aliniindu-se haotic pe pamant formand un covor multicolor vestejindu-se treptat.

La tara, locuitorii harnici isi strang recolta anului ce tocmai se sfarseste, pregatindu-se cu drag si spor, precum furnicile, de anotimpurile reci ce vor sosi. Strangand merindele rezultate in urma trudei si nu in ultimul rand aprovizionandu-se cu combustibil – lemn, oamenii muncesc pentru o toamna dar si o iarna linistita si fara griji.

Animalele si micutele vietati, simt si ele prezenta frigului ce se apropie cu pasi repezi. Astfel fiecare vietate – de la cele mai mici la cele mai mari,  isi consolideaza casuta si isi aduna ultimele resurse pentru a putea supravietui viforului ce va sa vina. Pasarile isi parasesc cuiburile fugind de vremuri rele in zone mai calde, unde toamna si iarna nu poposesc.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Picaturi mari de ploaie lovesc cu sete pamantul sufocat de caldura verii ce dispare in neant. In cateva secunde toata intinderea pamanteasca este scaldata in apa rece de ploaie, suflata de vantul puternic si rece specific toamnei. Oamenii se ascund sub incaperi reci, trepte de magazine. In surdina se aud spitele unei umbrele vechi deschizandu-se. In privirea persoanelor infrigurate se zareste mahnirea – s-a stins anotimpul cald! …

Dar va mai fi vara la anul … .

bedfcc4b0f2794bf3b3c046f012575ac--rain-go-away-rain-fall

Dureri de masele si disperare

Cu totii avem acele mici frici ascunse de care nu putem scapa cu usurinta. Evitam sa vorbim despre ele, nu le oferim importanta, credibilitate si continuam sa mergem mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar ce facem atunci cand din cauza fricii suferim? Cand frica devine dusmanul nostru si piedica ce ne tine in loc?

Poate ca va intrebati despre ce vreau sa vorbesc astazi de fapt, ei bine, ma refer la durerea de masele/dinti. Aceasta durere este una dintre cele mai agonizante si nedorite dureri intalnite de om. Multi ar asimila durerea de masele – dinti, cu durerea nasterii sau alte dureri tari ce seaca fiecare farama de viata din noi.

Dupa cum am scris si mai sus, cu totii avem frici. Una dintre fricile noastre ascunse o reprezinta frica de dentist. Acel personaj initial prietenos si sociabil care ne vrea doar binele si vindeca raul provocat de carii si bacterii. Ok, la prima vedere pare totul in regula. Si totusi, de ce aceasta frica si rezervare cand vine vorba de acesti doctori? Raspunsul e simplu – din cauza durerii provocate de dentist in timpul operatiei efectuate. Acele mici ustensile si aparatura utilizata de ei tind sa infioreze majoritatea populatiei astfel tinand oamenii la distanta in ciuda durerilor provocate de maselele/dintii afectati.

Una dintre persoanele afectate de aceasta frica nebuna de dentisti sunt si eu. Inca din copilarie m-au infiorat vizitele la dentist, si am incercat pe cat posibil sa evit vizitele la cabinet. Obisnuiam sa merg doar atunci cand era absoluta nevoie si cand durerea devenea insuportabila. Ei bine, acest narav, daca ii pot spune asa, ma urmareste si astazi. Desi am 21 de ani recunosc ca am o frica inexplicabila de dentisti si toate procedurile urmate de ei. Pana acum am pasit doar in cabinetele a trei medici, si asta doar pentru trei vizite vitale – pentru extractii de masele. Acum am 2 maselute extrem de cariate care imi provoaca o durere extrem de mare si insuportabila. Din cauza curentului prezent la serviciu, acesti mici monstri-acum deranjati, imi cauzeaza nopti albe si zile negre. Noptile nu pot atipi deloc, durerea o resimt pe toata zona afectata de curent(jumatate de fata), si micii monstri imi zvacnesc si ma chinuie continuu. Ziua nu pot manca corespunzator, nu pot vorbi articulat si normal ca nu imi pot gasi starea.

Intr-un final am decis sa fac programare la doctor, doar ca acea blestemata programare e peste 3 saptamani. Fiind la capatul puterilor si secatuita de durerile crunte am incercat totul. De la simpla amortire cu alcool a zonelor afetate la clatirea cu apa de gura, am pus vata in urechi cu spirt, am luat si medicamente – Piafen, Aulin, Parasinus… si sincera sa fiu nu mai stiu ce remediu as putea gasi. Ma simt ca o leguma vesteda, fiind incapabila sa fac lucruri banale si simple ce sunt necesare pentru traiul de zi cu zi.

Voi ce ma sfatuiti? Ce ar trebui sa mai incerc pana la vizita domnului stomatolog?

abc016e20396d3ae392f3ccdef339fb7--dental-hygienist-dental-assistant

Casa noastra e in sufletul nostru… si eu ma simt din nou acasa!

Buna seara, dragi cititori. Simt ca parca a trecut o vesnicie de cand nu am mai scris nimic, de cand nu mi-am mai dedicat timpul voua, de cand nu m-am mai eliberat de ganduri.

In ultimii ani au avut loc schimbari majore in viata mea ce m-au schimbat pe mine ca si persoana, dar care m-au si maturizat. Incepand cu inceputul… in urma cu un an am dorit din tot sufletul sa incerc sa invat mai mult despre activitatea de blogger si m-am implicat intr-un act de voluntariat la o firma de Content Writing din judetul meu. Treptat, scriind acolo si dedicandu-mi ideile si pasiunea catre acel job am renuntat la a scrie aici. Mi-am dorit din tot sufletul sa cladesc ceva din pasiunea mea – scrisul, insa nu a fost cu succes. Dorinta de a transforma din pasiunea mea-jobul meu, mi-a ruinat visul. Atmosfera de la serviciu, caci asta imi doream a fi, era incarcata, plina de tensiune. Imi doream sa nu gresesc in ceea ce fac, in scrierea articolelor si ma straduiam sa ii fac pe plac sefei mele care nu parea impresionata de eforturile mele. Mai mult, in loc sa ma sprijine – sa ma ajute sa excelez, ea imi indica doar greselile si ma critica incontinuu, astfel neavand timpul necesar pentru a scrie corespunzator articolele cerute.

Pas cu pas am inceput sa ma gandesc la scriere ca la ceva obisnuit, monoton si greoi, am inceput sa asimilez dorinta mea arzatoare cu datoria mea, ce voiam a fi pe atunci locul meu de munca. Veneam obosita de la voluntariat acasa, caci petreceam 8 h pe zi incercand sa fiu pe placul sefei si sa fac ceea ce se cerea, incercand si dupa orele de voluntariat, din nou sa invat si sa inteleg unde gresesc. Observand ca timp ca de o jumatate de luna, aproape toate eforturile mele erau in zadar, si absolut nimic din ceea ce faceam nu era corect am decis sa renunt. Daca in trecut priveam cu drag scrisul pe blog, pe atunci imi parea o oroare si imi era frica sa incerc sa o fac din nou.

Consider ca nu te poti ridica intr-un domeniu daca nu esti ajutat, initiat in ceea ce trebuie sa faci. Nu ai de unde sa stii bazele unui domeniu daca nu esti instruit corespunzator, ci doar tras in jos de angajatii ce nu vor sa le iei locul in viitor.

Acum, ma bucur ca m-am intors aici, unde nu ma preseaza nimeni sa scriu intr-un anumit mod, unde nu am parte de critici si de rautaciosi. Pe blogul meu, unde scrisul este o activitate realizata doar din placere, din suflet pentru oameni frumosi!

Ramas bun, suflete dragi!

Pana acum, totul a fost cum trebuia sa fie. In copilarie, „la bunici” era refugiul si locul meu de suflet unde ma regaseam mai mereu. Apoi, treptat in timp ce anii s-au scurs din clepsidra timpului minut cu ora, ora cu zile, zile cu luni si luni cu ani vizitele au devenit din ce in ce mai scurte. Prioritatile s-au schimbat, eu am crescut si totul parca s-a mutat in alta lume. Dar cu toate astea, era o magie aparte. Ceva ce ma chema si ma tinea prinsa acolo. Imi reamintesc de acel sentiment de liniste si pace odata ce ajungeam la bunici. Mi-e greu a descrie acea fericire si incantare ce ma invaluia. Acea senzatie de apartenenta si caldura, de familie.

Inca de cand intram in zona respectiva, in apropierea satucului vechi, pastrat in viata de peisajul rural natural si oamenii locului eram fericita. Stiam ca urmeaza sa ma reintalnesc cu persoane dragi mie; Ca o sa ii revad. Pe banca din fata portii, era bunica. Calda, plina de emotie si gingasie ne astepta ca de obicei. Prezenta ei, bucuria cu care ne intampina si mai ales imbratisarea ei afectuoasa era minunata. Apoi, cu rabdare si dragoste ne conducea in casa. Acolo, ii revedeam pe cei dragi mie – unchi, matusi, verisori, si nu in ultimul rand, pe bunicul. Cu fata senina si jucausa cauta mereu sa aduca zambetul pe buze celor prezenti. Mereu avea cate o vorba buna si un sfat demn de urmat. Glumele sale si amintirile din pragul anilor tineretii starneau zambetul si celui mai trist om iar atmosfera era de poveste.

Obisnuiam sa stau cu bunica in mica casuta de vara unde se gatea si sa ii povestesc lucruri neinsemnate din viata unui copil, sa ii cant si sa o fac sa chicoteasca de imaginatia si mintea unui copil nematurizat. Obisnuiam sa mergem impreuna in livada mare sa culegem fructe si sa povestim despre lucruri; Ea imi impartasea din gandurile ei, imi dadea povete bune si ma indrepta inspre ce este bun in viata.

Timpul a fost hain. Firele de timp s-au scurs prea devreme din clepsidra si din pacate s-a ajuns la final. Unul nedorit si urat pe cat posibil. Intai a plecat bunica intr-un sezon de toamna si a venit acum, in pragul primaverii si vremea de plecare a bunicului.

Tot ceea ce am sunt amintiri. Cateva relatate mai sus, cateva pastrate. Fapte si zile dragi petrecute impreuna ce nu le voi da uitarii. Imagini si ganduri ce nu ma vor parasi prea curand in viata asta. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a inzestrat viata cu asa oameni frumosi insa sunt trista ca a trebuit sa plecati. O sa imi fie dor de voi si stiu ca mereu veti ramane in inima si in mintea mea. Pentru toate clipele frumoase, pentru momentele de neuitat. Pentru lacrimile de fericire si zambete, pentru emotie si speranta, pentru indrumare si rabdare, pentru voi.

5190079044_c7ccc1fb89_b

Părinții

Mă gândeam zilele trecute,cat de importanta este datoria unui parinte.Câtă atenție,câtă grijă,câtă afecțiune și dragoste ne oferă.Cât de dificil le este să ne crească,să ne educe,să ne îngrijească … și totuși în ciuda acestora o fac cu atât de multă dragoste. Pe cât de greu este acest task,pe atât de ușor li se pare;Doar dragostea face ca toata greutatea să se transforme în ușurință.

Încă din primii ani iși sacrifică timpul,munca și toate țelurile avute până în prezent doar de dragul nostru.Precum am menționat mai sus,atenția,grija,afecțiunea,dragostea nu lipsesc.Mereu sunt acolo și se înmulțesc odata cu un prim surâs,un prim gângurit,un prim cuvânt.Noi,copii,reprezentăm universul pentru ei.Soarele răsare odată cu trezirea noastră,ploaia pare mai vesela odata cu dansul nostru încurcat și împiedicat  în mijlocul ei,apusul pare o oază de fericire în care,ziua lungă tocmai se scurge,însă nu și iubirea ,,gardienilor,, față de noi revărsând șiroaie de sentimente împăturite în lacrimi de fericire și speranță.Culorile par mai vii,prinzând aripi și zburând liber pe peisajul așternut în fața ochilor.Fiecare clipă e un moment de sărbătoare și bucurie ,iar fiecare progres înspre treptele numărate ale vieții un motiv de veselie.Momentele nenumărate în care eșuăm lamentabil în realizarea urcării altei trepte sunt aducătoare de lacrimi fierbinți din partea noastra,dar și de incurajări puternice și vorbe frumoase,care pentru noi la acea vreme,nu inseamnă decât sunete încâlcite fără sens.De îndată ce descoperim și alte universuri noi,apare curiozitatea,ce ne sfâșie pe interior și ne dă dorința absurdă de a ști mai multe,cât mai multe.Astfel,în călătoria noastră de inițiere,dorim să avem independență absolută, să mergem cu primii noștri pași înspre lumea cea întoarsă cu susul în jos,să luăm la ,,puricat,, fiecare element ce ni se pare mai interesant,dar apoi să ne întoarcem cu capul plecat,la dragii noștri părinți cerând ghidare și ajutor.Iar ei,ei ne privesc cu dragoste și zâmbesc încântați de îndârjirea,curajul si avântul nostru ,sprijinindu-ne la fiecare pas ,scăldându-ne în afecțiune și pasiune.Ar face orice pentru fericirea și liniștea noastră. Odată cu trecerea nisipului din clepsidră se învârt și acele ceasornicului.Astfel în ochii părinților,creștem intr-o zi,cât alții în 10.Dar din păcate odată cu creșterea se naște și distanțarea noastră.Confuzia stârnește indiferență,apoi apare judecata – că de ce nu am avut copilăria prietenului meu,mi-aș fi dorit mai mult … . Apoi ura,ura pentru imposibilitatea realizării tuturor viselor copilului,din pricina situației de acasă.Obișnuim să vedem toate lucrurile rele,neluând în calcul și cele pozitive – care domină mai mereu,dar la care suntem orbi.

,,Dupa ce puiul crește,părăsește cuibul”. Acesta este momentul cel mai trist,in care părinții se găsesc neputincioși și realizează că este momentul când puii lor au devenit maturi și pot trăi fără dragostea lor ,atât de importantă … .

Noi,suntem lumina ochilor pentru ei,retina ce le permite să distingă detaliile vieții și care le aduce culoare în micul lor mediu.Pentru a intreține asta,fac tot posibilul ca lumina lor să rămână aprinsă,în cel mai strălucitor mod cu putință.Și trudesc săracii,din zi și până în noapte.Doar cel de sus știe câte lanțuri și valuri de sudoare au vărsat ei pentru noi,câte nopti nedormite și zile petrecute în nesomn și osteneală,doar pentru noi.

În această zi,mi-aș dori să ne facem puțin timp pentru ei.Să nu mai fim egoiști adăugând acea scuză demult expirată , cum că nu mai este timp.Căci actele noastre nu vor putea răsplati niciodată dragostea lor,eforturile și faptele frumoase dăruite;Haideți să le oferim câteva momente acum,cât putem pentru a-i asculta și intelege.Haideți să răsplătim cadoul lor in schimbul a câteva minute din călătoria aceasta scurtă numită viață,acum,cât mai putem.Iar cei a căror părinți sunt plecați departe,iremediabil ,pentru totdeauna … măcar o rugăciune.

baby-with-parents

Ipostaze

I

              29 aprilie 2015.Doar o zi racoroasa de miercuri,primavara.O zi in care soarele si razele lui calduroase au disparut din peisaj,lasand ploaia si vantul sa acopere toata bucuria si veselia cu monotonia si reveria.La primul contact cu lumea de afara aerul rece si ploaia isi fac simtite prezenta.O briza de aer rece,acompaniata de cateva picuri reci de ploaie iti provoaca o senzatie de trezire mai dura decat efectul amestecului plantei de cafea.Oameni grabiti,alearga fiecare in drumul sau,dorindu-si parca cu mai multa ardoare sa cuprinda mai mult timp in palma si sa-l manipuleze conform viselor.Se ciocnesc in graba,unul de altul ,din greseli intentionate ,scuzandu-se sfiosi strabatand drumul stiut de atata vreme.O pisica pufoasa neagra isi cauta un loc caldut,ferit de aglomeratie si masini.In graba ei,taie calea unor fiinte la fel de grabite scapand cu greu insultelor aduse din vina superstitiilor; ciori de aceeasi culoare,cu penajul scamosat isi incep reuniunea cu cativa metri mai sus de harababura de la sol,dantuind si ele zapacite acel dans vechi,strigand simultan sunetul specific lor.

II

           Dar in clepsidra,nisipul e trecut de jumatate.E dupa amiaza,si orele au zburat fara sa intrebe.Lucrurile incep sa se miste in slow motion.Pana si oamenii,pioni pe un joc de sah,par a-si fi incetinit ritmul.Ceea ce nu se poate spune si despre atmosfera.Picurii de ploaie au inceput sa curga tot mai des,vijelios spulberate de curentii de aer.Si totusi,era o pata de culoare… .

III

           Am zarit-o in multime.Cu pasii marunti,incalciti isi face loc printre trecatori.Timid,usurel paseste pe aleea scorojita de timp si de atatia oameni grabiti strivita inainte cu multi ani.Era usor de observat.Ochii ti se loveau de imaginea ivita instantaneu si te determina sa privesti.Printre atatia trecatori pripiti de timp,rutina si vremea cea urata ,ea era singura persoana ce nu se ferea de vantul crud,rece si picaturile spontane de ploaie ce se iveau cand ici cand colo.Trupul fetei se mladia usor in bataia vantului,in incercarea de a merge mai departe.Hainele prea subtiri ,agatate de curentii de aer pluteau usor in atmosfera uda si rece.Paru-i lung si matasos dansa gratios odata ce ea inainta in mers.Chipul desenat parca de mari pictori,era vizibil doar pe jumatate fiindu-i ascuns de umbrela.O umbrela mare si colorata ii era partenera in aceasta calatorie scurta.Iar ea tinea strans de manerul ei in speranta de a nu-si pierde acoperirea si sustinerea.Pe sub umbrela puteai descoperi insa o cu totul alta poveste.Acea aspectuoasa persoana pe afara ,era o cu totul alta pe dinauntru.Ochii ei oglindeau o tristete nemaintalnita.Fereastra sufletului ei spunea o cu totul alta poveste.Ploaia ii adusese la viata amintiri triste din trecut ,ce o macinau de o perioada mai indelungata.Involuntar,i-am citit gandurile:

,,Toate lucrurile care au fost,care s-au intamplat in trecut nu-si mai gaseau locul in prezent,erau inutile.Si mai mult decat atat o raneau peste limite si mereu o faceau sa se intoarca inapoi sa isi regandeasca actiunile si faptele facute in trecut. Da si greseli,destul de multe greseli.Amintiri,fapte,ganduri,idei ; toate erau acolo,desi ea incercase sa le alunge cat mai mult cu putinta.A incercat pana sa si treaca mai departe,si-a spus ca nu se mai poate asa. Suferinta nu aduce nimic bun,nimic altceva decat lacrimi,dureri de inima si stare de rau.Ea stia asta mai bine decat oricine,si totusi uneori nu se putea abtine sa nu retraiasca acele momente.Acele clipe relativ frumoase care o facusera sa zambeasca si sa admita din toata inima ca erafericita.Da,fericita. Scopul ei in viata a fost sa fie fericita,sa traiasca cu zambetul pe buze fiecare zi,cu sufletul deschis fara frica,fara frustrari si fara conditii.Sa fie ea,pur si simplu ea.Sa traiasca vesela,in comuniune cu cei de langa ea.Sa nu-i pese daca a esuat intr-o situatie si sa treaca cu usurinta peste greutati,intampinand necunoscutul cu bratele deschise.Sa fie ,mai presus de toate optimista.Caci o atitudine ca aceasta te ajuta sa primesti fiecare colaps ca pe un pasi inainte.Te invie… .Si in ciuda faptului ca incercase de atatea ori nu isi pierduse speranta.Trist este ca aproape de fiecare data cand a incercat asta ,a esuat lamentabil.Increderea in persoane necunoscute,lipsa stimei de sine si atitudinea de copil n-au dus-o nicaieri,ci i-au facut rau,foarte mult rau.Au ranit-o atat de profund incat o posibila ridicare si vindecare era aproape imposibila.In ochii ei mari,nu exista.Era ca un vis de neatins,o himera ce se iveste inaintea ochilor pentru o secunda si dispare fara urma.Un copil pustiit,gol pe dinauntru,cu inima sfasiata si sufletul tandari,asa era ea.Ii venea greu sa mai existe,sa mai respire.”

=

Cu umbrela deoparte,hainele si parul jilav,cu privirea lasata in jos si lacrimile spalate  de ploaie la cativa pasi mai departe ,pe aleea gloduroasa aproape de acasa,m-am descoperit pe mine … !Si pe tine,cel ce te regasesti in randurile mele.

da5c9290452b11fbb22797a08d343b40