Publicat în Povesti de viata/Life stories

De Craciunul acesta, sa ne scriem povestea!

Pentru mine, Craciunul este mai mult decat o sarbatoare. Incepand cu varsta de 5 anisori mi-am impachetat frumos, intr-un cufar vechi creat de bunicii mei tamplari cate o amintire din fiecare an de Craciun petrecut impreuna cu cei dragi. Micutul cufar are magia lui si fiecare lucru in parte spune cate o poveste.  

Primul lucrusor din cufar este o jumatate din mustata unui mos deghizat. Imi reamintesc si acum cu zambetul pe buze, de data cand parintii mei, vrand sa imi faca o bucurie au angajat un mos fals. Cand am realizat ca persoana in costumul rosu nu este adevaratul mos Craciun am inceput sa trag cu putere de mustata mult prea alba si mult prea lunga pentru a fi reala. M-am ales cu o jumatate de mustata „artizanala” si cu multe cadouri in acel an, insa cel mai pretios dar a fost reactia celor dragi si chicotele de veselie starnite.  

Al doilea lucrusor este o manusa rupta. Acea manusa provine din clipele cand in primii ani am mers cu colinda, precum este datina. Pe frigul naprasnic ce se asternuse in luna decembrie, cu fulgi de nea desi si vant suierator m-am pornit impreuna cu cativa colegi sa ne colindam vecinii din sat. Cu nasurile reci, lacrimi in ochisori si bujori in obrajori, cantam binecunoscutul colind: „Iata vin colindatori”, trecand de la o casa la alta cu entuziasm si bucurie in suflet, ca vestim nasterea Domnului.  

La despartirea de colegii mei, am mai mers cateva ulite singura. Ma gandeam la cat de bucuroasa eram, ca in acel an am strans foarte multe dulciuri si o suma bunicica de bani si ma grabeam intr-un mers incalcit prin vifornita, sa impart bucuria cu cei de acasa. Nu mica mi-a fost mirarea cand la o ulita pana acasa, la poarta unui vecin am zarit cativa copii sarmani. Erau veniti dintr-un sat vecin, de la cativa zeci de kilometri departare, pe jos. Micutii aveau hainele vechi, rupte si mult prea subtiri pentru gradele de afara. Cand mi-am coborat ochii catre picioare am zarit o sacosa imbotita, pe un sfert plina cu niste mere lovite si un colt de cozonac. In mana aveau 5.000 de lei (echivalentul a 50 de bani noi) si in ochi lacrimi. Fara sa gandesc le-am dat rucsacul meu, cu dulciuri si bani impreuna cu manusile impletite de mama, de lana calduroasa si intepatoare.  

Nu pot explica in cuvinte cat de bucurosi erau copii si cat de multe zambete am adus in acea seara. Le-am oferit tot ceea ce aveam in schimbul unor zambete si multumiri indestulatoare. Desi aveam doar 11 ani, stiam ca fac un lucru demn si de apreciat, eram multumita de mine. Zambind in sinea mea, mi-am croit pasii incalciti prin nametii greoi. Atunci cand am ajuns acasa nu aveam rucsacul cu dulciuri si manusile de la mama. Dar aveam un zambet larg in obrajii reci si dragoste in suflet. Ah, si manusa rupta de la un copil nevoias care nu stiu cum, a ramas la mine.  

Al treilea lucrusor are o insemnatate aparte pentru mine. In acel an de Sfantul Craciun am inteles importanta familiei in viata unei persoane si am invatat sa pretuiesc ceea ce am. In cadrul scolii am facut niste pachete pentru copii de la un orfelinat din judet. Am strans bani, leut cu leut si am creat cateva cadouri semnificative.  

Imi amintesc parca era ieri. Ne pornisem la drum pe o ceata groasa si pe un frig naprasnic. Din pacate, ninsoarea si inghetul nu poposira inca insa acel frig era prevestitor. Am ajuns in cateva ore la acel orfelinat, impreuna cu profesorii si colegii din cadrul liceului. La intrare ne-au intampinat „dascalii” si ingrijitorii acelui loc.  

Copii au pregatit un mic moment pentru noi, oaspetii lor. Am ascultat colinde si uraturi, sorcove si ritualuri specifice Craciunului. Fiecare copil era talentat in felul lui si fiecare copil in parte isi cunostea rolul la perfectie. Toata sceneta ce se asternea in fata noastra era ca un film bine jucat in care protagonistii erau oameni in miniatura cu suflete de aur.  

La finalul scenetei am impartit darurile. In ochii copiilor puteai citi din departare nerabdarea si dorinta, afectiunea si nevinovatia. Imi amintesc ca eu am daruit cadoul meu unui baietel. Cred ca avea la vreo 5-6 ani, era imbracat decent cu camasa si bluzita peste. Faptul izbitor la infatisarea acelui copil erau ochii sai, de un albastru briliant si o stralucire aparte. Pe cat de frumosi aratau, pe atat de tristi erau. Imi amintesc ca atunci cand m-a vazut ca ma indrept inspre el cu cadoul frumos impachetat am vazut o sclipire de speranta in ochi. Mi-a zambit si in coltul guritei i se ascundea sfios o gropita. A desfacut cadoul in fata mea, plin de uimire si satisfactie, nestiind ce sa apuce mai intai. Cu ochii in lacrimi, tremurand, a lasat cadoul deoparte si m-a imbratisat foarte strans. In urmatoarele clipe lacrimi calde si induiosatoare se scurgeau aievea pe fata copilului, ce spunea: „Nu pleca, te rog!”  

Nu stiam cum sa reactionez, emotionata m-am aplecat catre copil si l-am strans mai tare in brate si i-am soptit la ureche: „E bine, sunt aici acum! Dar nu iti fie frica, Dumnezeu e mereu cu tine! Nu esti singur!”  

La plecare, copilul pe care am ajuns sa aflu ca il chema Albert mi-a lasat o mica jucarie de plus, un mic ursulet, spalat de timp si lacrimi. Acum avea alte jucarii si voia ca si eu sa am ceva, un mic dar de la Albert.  

In vechiul cufar sunt mai multe lucruri si in fiecare an adaug cate un element semnificativ care sa marcheze un alt Craciun. In fiecare an, un alt lucru scrie o noua poveste magica.  

Asadar, in cinstea cufarului cu povesti, anul acesta voi adauga un nou lucru, o noua emotie. Pe data de 4 decembrie 2018, Opera Comica pentru Copii organizeaza cea de-a patra editie a spectacolului „Poveste de Craciun” la Sala Polivalenta din Bucuresti. Poveste de Craciun este un spectacol mozaic in regia lui Cristian Mihailescu, ce reuneste nume mari din artele spectacolului.  

Noi, in calitate de public, vom avea ocazia sa luam parte la momente cu artisti lirici si Baletul Operei Comice pentru Copii cu multi invitati supriza.  

Craciunul acesta, in 2018, haideti sa ne scriem povestea in cel mai frumos mod alaturi de micuti talentati cu suflete de aur si oameni valorosi!

Reclame
Publicat în Melodia zilei/Song of the day

Song of the day 23#

Thank God I Got Her”

9 — She’s got nine fancy pillows on our bed
And we’ve got towels she won’t let anyone get wet
No, I don’t get her

Cry — She always cries at happy endings on TV
She even cries at some commercials in between
No, I don’t get her
She’s about as clear to me as a mystery

She’s got a closet full of nothing to wear
So many shoes she needs another pair
When she gets to talkin’,
Lord, you just can’t stop her
She’s everything I didn’t know I needed
The perfect fit, the missing piece
I might not get her
But thank God I got her

Fine — When she says that she’s just fine
That’s when she’s not
And she’s still right
When we both know she’s dead wrong
No, I don’t get her
But I smile cause I can see
forever in those big brown eyes
You know she could’ve had 1,000,000 other guys
Somehow I got her

She’s got a closet full of nothing to wear
So many shoes she needs another pair
When she gets to talkin’,
Lord, you just can’t stop her
She’s everything I didn’t know I needed
The perfect fit, the missing piece
I might not get her
But thank God I got her

Even when I don’t understand
Thank God I got her
I know she’s making me a better man

She’s got a way of changing everything
with just her touch and just her kiss
And I don’t know what I’d do if I ever lost her

She’s everything I didn’t know I needed
The perfect fit, the missing piece
I might not get her
But you know I want her
I might not get her
But thank God I got her

But thank God I got her

9—She’s got nine fancy pillows on our bed
But thank God I got her

Publicat în Articole in limba engleza/English articles, Locul de munca/Jobs, Povesti de viata/Life stories

Thought of the day 9#

      Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep… .Ma rezum totusi la faptul ca mi-a fost dor de blog, de voi. Am avut o saptamana incarcata de sentimente si intamplari, care mai de care mai ample si mai putin iritante.

Dupa cum am povestit in articolele precedente, am finalizat un capitol prematur inceput din aceasta viata. Acum, sunt in cautarea unui nou capitol, mai bun si prosper insa din pacate nu-mi gasesc inspiratia, imi lipsesc randuri din cartea vietii si privesc la pagini goale.

Caut raspunsuri in locuri diverse, ma afund in amalgamuri de noi informatii si acumulez… din pacate mari nimicuri.

Imi petrec ore in sir in fata ecranului alb, pe site-uri specializate cautand indicii despre viitor, despre scopuri si dorinte. Ma innec intr-o baie de multime, socializez cu necunoscuti dar nimeni nu pare sa imi fure inima. Tot ceea ce acumulez sunt promisiuni si fagaduieli desarte.

Ma afund in ganduri felurite si visez la noi apusuri, la noi orizonturi.

Un element statornic si din ce in ce mai prezent este speranta. Si incapatinarea. Faptul ca imi cunosc puterile si aspiratiile ma determina sa nu renunt, sa duc lupta la un alt nivel. De foarte multe ori, din pacate ma lovesc de ziduri mari prin care nu trec sabiile launtrice si razboiul se opreste pentru cateva momente.

In ciuda lacrimilor amar-sarate ce se revarsa pe chip, imi ridic armele ca un soldat ranit si continui sa caut raspunsuri, continui sa caut o cale de iesire.

Un lucru e cert si sigur. Inapoi nu am cum sa ma mai intorc, si o cale de mijloc nu exista. Din toate incercarile la care am fost supusa pana in prezent am invatat ca trebuie sa imi pastrez calmul si orice as face nu trebuie sa renunt.

Sansele mele exista, chiar daca in acest moment ma invart intr-un cerc de ceata si nesiguranta. Va aparea si locul potrivit pentru mine, doar ca se afla pe undeva, la capatul vreunui tunel intunecat.

Sunt constienta ca aceasta incercare are un rol important si voi avea ceva de invatat. De asemenea stiu ca in urma acestui capitol incetosat ultimele randuri vor concluziona de ce restul paginilor sunt voalate, si ca de fapt trebuiau simtite nicidecum citite limpede.

Sursa Unsplash

English version


I do not even know what I should start with … . I still have to summarize the fact that I missed the blog, I missed you. I have had a week full of emotions and events that were more ample and less irritating.

As I have mentioned in the previous articles, I have completed a premature chapter from this life. Now, I’m looking for a new chapter, better and prosperous, but unfortunately I can not find my inspiration, I miss the rows of the book of life and look at blank pages.
I’m looking for answers in various places, I am amalgamous with new information and I am collecting … unfortunately nothing importantly big.

I spend hours in front of the white screen on specialized sites looking for clues about the future, about goals and desires. I drown in a bath of many unknown people, socialize with strangers, but nobody seems to steal my heart. All that I accumulate are vague promises.
I am caught in various thoughts and I dream of new landscapes and new horizons.

A steadfast and more and more present element is hope. And stubborness. Being aware of my powers and aspirations causes me not to give up, to take the fight to another level. Many times, unfortunately, they hit me with large walls that do not cross the inner swords and the war stops for a few moments.

Despite the bitter-salty tears streaming over my face, I pick up my weapons as a wounded soldier and continue to look for answers, continuing to look for a way out.

One thing is certain.I can not get back, and a middle way does not exist. From all the trials I have been subjected to so far I have learned that I must keep my calm and whatever I do I do not have to give up.

My chances exist, even if at this moment I’m in a circle of fog and insecurity. There will also be a right place for me, just somewhere at the end of a dark tunnel.

I am aware that this test has an important role and I will have something to learn. I also know that after this blurred chapter the last lines will conclude why the rest of the pages are veiled, and that they really should not have been read but felt crystal clean.