Din seria povestirilor de viata – Aniversarea zilei de nastere

–         Poveste haioasa a unui sot idiot

In urma cu doua saptamani era ziua mea de nastere – implineam 36 de ani, cu toate astea nu imi pasa cine stie ce de acest lucru.

Am mers la micul dejun stiind ca nevasta mea va fi draguta si imi va ura “La multi ani” si probabil va fi pregatit un cadou pentru mine. Uita de “La multi ani” nici macar n-a spus “Buna dimineata”.

M-am gandit… ok, asa sunt nevestele, poate macar copii isi vor aminti. Totusi, copii au venit si ei la micul dejun insa nu au spus nimic.

Am mers la birou simtindu-ma putin dezamagit. In timp ce mergeam inspre birou secretara mea, Janet mi-a spus “Buna dimineata sefu, la multi, multi ani!”

Si m-am simtit putin mai bine, cineva si-a amintit .A functionat pana dupa masa. Apoi Janet mi-a batut in usa si a spus: “Stii, este o zi asa de frumoasa si este si ziua ta. Haide sa mergem sa luam pranzul, doar tu si eu.”

Mi-am spus : “Asta e cel mai bun lucru pe care l-am auzit astazi. Sa mergem!”

Am mers sa luam  pranzul. Nu am mers unde mergem de obicei; am mers la tara intr-un loc mai privat. Am baut doua martini si ne-am bucurat de timpul petrecut impreuna.

Pe drumul de intoarcere la birou, mi-a spus: “Stii ,este o zi asa de frumoasa. Hai sa nu ne intoarcem la birou, ce zici?”Am spus “Ok”. Ea a spus “Haide sa mergem la apartamentul meu.”

Dupa ce am ajuns la apartament mi-a spus “Sefu, daca nu te superi, ma duc sa ma schimb.”

“Sigur, dute.”Am raspuns excitat. Eram entuziasmat gandindu-ma ca astazi e ziua mea norocoasa.

S-a dus in dormitor si dupa sase minute, iese cu un tort urias, urmata de sotia mea, copii mei si sute de prieteni toti cantandu-mi “la multi ani”…

Si asa am stat pe canapea gol pusca… de ziua mea!

Vampirii din Morganville – recenzie

Rachel Caine este pseudonimul pentru Roxanne Longstreet Conrad, o scriitoare americana de science-fiction, fantezie, mister, suspans si nuvele horror.

Pana deunazi nici eu nu aveam habar de operele ei dar de curand am imprumutat cateva din volumele ei de la o prietena, mai concret – seria „Vampirii din Morganville”.

Volumul incepe cu : Vampirii din Morganville – partea I, ce cuprinde partea 1 si 2, cartile din acest volum fiind sub titlul – Casa de sticla. Vampirii din Morganville – partea II, ce de asemenea cuprinde partea 1 si 2 si se intituleaza – Balul fetelor moarte. Vampirii din Morganville III, ce ca si cele doua volume cuprinde partea 1 si 2 sub numele – Aleea intunericului. Sunt si mai multe volume, insa momentan, doar atat am reusit sa citesc.

Voi incepe cu :

 Casa de sticla  

–      Partea 1 + partea 2 –

In aceasta parte autoarea ne introduce personajul principal – Claire, o pustoaica de 17 (16 ani mai concret) care a intrat la facultatea din Morganville (un mic oras universitar din inima Texasului) si care din pacate se confrunta cu mici probleme de integrare printre divele facultatii – mai exact -> Monica si monicistele, a caror atentie le-a atras-o din cauza faptului ca Monica a afirmat ca al doilea razboi mondial a fost cel cu chinezii iar Claire nu a vrut decat sa dezminte acest lucru, facand-o,in mod indirect de ras in fata prietenilor si „fanilor” sai.

Avand probleme la camin din cauza Monicai,aceasta batand-o crunt, Claire pleaca in cautarea unui alt camin cand da peste Eve, o chelnerita la un bar din  apropiere ce de asemenea cauta o chiriasa. Atunci cand studenta Claire Danvers se muta din campus intr-una din cele mai vechi case din Morganville, ea descopera ca persoanele cu care imparte locuinta nu dau prea multe semne de viata. Insa totusi descopera in ele, desi nu spontan ci treptat, adevarati prieteni ce o vor proteja de ceea ce va urma atunci cand cele mai tainice secrete ale orasului vor iesi la lumina, lacome de sange proaspat.

Balul fetelor moarte

–      Partea 1 si 2 – 

Claire Danvers nu duce lipsa de provocari. Treptat, viata in Morganville se schimba tulburator pentru ea. Ajunge sa cunoasca cele mai intunecate persoane ale Morganvillului – vampirii si stapanii lor, toate acestea facand-o sa para vulnerabila si naiva in fata creatorilor noptii. Partea buna  este ca are un strasnic vecin de camera (care are obiceiul sa dispara odata cu rasaritul soarelui – Michael ce din cauza unui atac de-al vampirilor devine o fiinta prinsa intre doua lumi – nici vampir, nici om, ci fantoma) si un nou iubit – Shane ce are obiceiul de-a intra mai mereu in necazuri.

Intre timp o fratie isi organizeaza anualul Bal Al Fetelor Moarte si – surpriza ! – Claire si prietena ei Eve, proscrisa si ea, sunt invitate. Fetele se duc la petrecere sperand sa gaseasca acolo ajutorul de care au nevoie pentru salvarea lui Shane – ce a intrat din nou in bucluc, de data asta unul mare. Dar cand afla adevaratul motiv al invitatiei, intregul iad se dezlantuie, fiindca de data aceasta vii si mortii deopotrica sunt gata sa sfasie cortina mortii.

Aleea intunericului

–      Partea 1 si 2 –

Pentru a-i salva pe prietenii ei, Claire jura credinta lui Amelie, cel mai puternic dintre vampirii din oras. Protectia pe care i-o asigura contractul cu Fondatoarea nu prea are darul sa-i linisteasca pe cei apropiati ei. Dintr-o data oamenii incep sa moara pe capete si in moduri misterioase, cineva din trecutul ei revine in prezent, vanand-o, iar un stravechi vampir bolnav ii transmite infioratoarea invitatie de a veni sa ia lectii particulare in locuinta sa izolata. In ce scop – Claire urmeaza sa descopere… ceea ce va da un nou si inspaimantator inteles termenului de „cursuri serale”.

PARERE

Trebuie sa recunosc ca scrierile lui Rachel Caine ma fascineaza. Inca de cand am citit primul rand m-a prins in „transa” si nu m-am mai lasat pana nu le-am terminat. Sunt foarte incitante, interesante si captivante. Odata ce apuci sa citesti prima carte, ai dorinta de a o incepe pe a doua si tot asa. Merita citit!

 

 

Valea pasiunilor – de Lidia Jorge

 

In ultima perioada mi-am preocupat timpul in mare parte cu cititul. Este o activitate destul de linistitoare si relaxanta in parerea mea.

Asadar zilele precedente am “investigat” putin prin biblioteca mea si am dat peste o carte necitita de mine – Valea pasiunilor ,de Lidia Jorge.

La prima vedere cartea nu este cine stie ce de imbietoare. Are o coperta destul de interesanta si daca nu i-ai acorda atentie, ai spune ca e chiar veche. In partea stanga tabloul surprinde doua pasari in mediul lor natural, in partea dreapta in sus,o zana ce ar putea semana cu o fetita iar in partea dreapta, in jos cateva flori si o mica frantura pe un  petic de hartie.

Insa povestea in sine, este cea care atrage atentia. Este o mica istorioara, spun mica, deoarece nu cuprinde mai mult de 200 de foi, actiunea fiind narata.

Intriga se desfasoara undeva in Portugalia, intr-un satuc numit Valmares. Sirul povestii se invarte in jurul fetitei lui Walter ce este prinsa intr-un adevarat circ vicios. Protagonistii acestei povesti sunt tatal lui Walter – Francisco Dias, fratii sai si copii lor, Maria Emma – mama fetitei lui Walter si sotia fratelui sau Custodio. Insa aceasta povestire este una capcana – pentru a o intelege trebuie citita pe deplin cu atentia cuvenita. Povestea surprinde activitatea fetei si a familiei pana intr-un punct de unde incepe treptat sa infatiseze adevaratul fir al povestii .

Francisco Dias isi oboseste copii fara tihna la muncile campului, agricultura si ingrijitul animalelor, fiind concentrat doar asupra acestui gen de munca, eliminand fara gandire, orice alt fel de indeletnicire devenind treptat ahtiat dupa dragostea de pamant si avere.

Insa fiul cel mic, Walter, nu se supune dorintelor sale cerand sa fie trimis la scoala si refuzand cu ardoare sa munceasca in vreun fel. Francisco Dias, neavand incotro isi trimite fiul la un profesor proaspat venit in zona; Acesta nu-l invata “ce trebuia”,indrumandu-I pe elevii sai sa studieze mai mult pasarile, activitatea lor in natura ghidandu-i sa le deseneze.

Walter a deprins cu repeziciune acest lucru si devine chiar pasionat, in timp ce tatal sau si fratii lui il ironizeaza si ii dau de inteles ca isi pierde timpul. Asadar Walter prinde gustul calatoriilor si a lumii, intorcandu-se acasa deseori cu desene ce ilustreaza pasari. Cu trecerea timpului Walter devine tot mai rebel ignorand sfaturile tatalui sau in materie de viata.

Membrii familiei incep sa-l desconsidere din ce in ce mai mult, timp in  care Walter da foarte rar pe acasa, invocand motive neserioase pentru sederea sa in strainatate. Ca mai apoi, lasand o fata insarcinata si plecand. Parintii fetei au alungat-o si Walter era de negasit. Asadar alta solutie decat cea de a o casatori cu Custodio, fratele lui Walter, nu se intrevedea. Maria Emma – acum sotia lui Custodio, da nastere unei fetite – fetita lui Walter.

Dar ea, fetita lui Walter stie adevarul si ceilalti membri ai familiei stiu, si insista sa spuna ca Walter ar fi unchiul ei. Libertinul Walter Dias isi lasa in urma indatoririle si familia din vechea ferma portugheza unde crescuse ca sa rataceasca in jurul lumii. Trimite acasa scrisori care contin desene cu pasari, singurele amintiri pe care fetita le aduna pentru a crea imaginea unui tata pierdut. Unchiul Custodio – care s-a insurat cu mama ei pentru a-I salva onoarea o creste. Unicele amintiri ale acestei fete despre tatal sau sunt doua vizite scurte, atunci cand acesta se strecoara tiptil in camera “nepoatei”…

Enigma fiicei lui Walter ar întrece enigma Otiliei – ”nepoata” pentru Walter, ”sora” pentru verisorii ei, o fetita  tacuta ce isi reaminteste imaginea tatalui intrand tiptil in camera ei, aceasta isi va dezvalui, incetul cu incetul, iubirea pentru un tata, o imagine și o idee pe care o va pastra in adancul tacerii sale. Totusi, dupa trecerea timpului, aceasta are o ultima speranta sa gaseasca raspunsul ce a framantat-o mereu: de ce Walter desena pasari?

Povestea are un final deschis, ce ofera spațiu de gandire pentru cititor si o usoara urma de melancolie dupa ceva, sentiment ce este impregnat in paginile și personajele cartii. Mi-a placut foarte mult povestirea pentru ca are o pata usoara de tristete si lasa un gust dulce-amarui, alcatuind un univers aparte, plin de mister si miros de flori de smochin din Valmares… .

Cea mai frumoasa poveste de dragoste

Astazi va voi relata o poveste ce m-a emotionat pana la lacrimi, sper sa va placa si sa va impresioneze in mod placut.

Impotriva tuturor, cu dragoste

S-au cunoscut in primavara anului 1986, cand au fost amandoi admisi in spitalul prezbiterian din Dallas in partea aripii de fibroza chistica. Kimberley Marshall avea 16 ani, era micuta,palida si frumoasa. Kimberley era roscata cu parul lung ce ii cadea pana in talie. David Crenshaw avea 18 ani. David astepta la capatul holului, sperand ca fata sa apara in celalalt capat.

„Nu se poate.”Spunea terapeutul.”Nu se va uita la tine.”

In aripa chistica a spitalului prezbiterian, la etajul 3, adulti si adolescenti locuiesc in camere private. De-a lungul zilei primesc cantitati mari de antibiotice prin injectii intravenoase. Cativa au tuburi mici de oxigen in nasuri; altii folosesc masini mai elaborate pentru a le deschide pasajele bronhiale. Terapeutii respiratorii apasa usor pe pieptul si spatele lor sperand sa disloce mucusul din plamanii lor. Este mereu prezent sunetul de tuse seaca, tuse pietroasa si sunetul spasmelor de tuse. Sunetul se aude precum un motor vechi de masina ce incearca sa porneasca. Ca un criminal in serie, fibroza chistica este de neoprit. Chiar daca sunt tratamente si medicamente ce permit pacientilor sa traiasca mai mult, in vieti nedureroase, putini supravietuiesc pana la varsta de 30 de ani.

Este destul de greu sa iti imaginezi o poveste de dragoste ce se dezvolta intre doi pacienti bolnavi ca David si Kim. Dar asta este si magia din povestea lor.

Cand Kim Marshall a venit la prezbiterian, in mijlocul anilor 1980, stia ca e norocoasa ca traieste. Doctorii s-au asteptat sa moara inca de cand s-a nascut pe 10 Iulie 1969 iar cand a incercat sa respire pentru prima data a inceput sa vomite un mucus negru-verzui. Dar doctorul Kramer, ce era pe atunci un tanar doctor pediatru a informat parintii fetei ca este doar o repriza temporara. In vremea respectiva din lipsa medicamentelor evoluate, 50 % din copii nascuti cu fibroza chistica mureau cam la 10 ani; 18% mureau in adolescenta.

„Asta nu ni se intampla noua.”A spus Down,mama fetei doctorului.

Dawn, o sotie frumoasa si sotul ei, un inginer de aeronautica Bill Marshall, erau un cuplu destul de cunoscut printre lumea buna a societatii din Dallas, aparand chiar in reviste.

„Dintr-o data,” isi aminteste, “era ca si cum vietile noastre s-ar fi oprit si nu mai puteam s-o luam de la capat.”

Disperata sa o tina pe fiica ei in viata, Dawn o tinea pe o pernuta si o punea intr-un patut mic. Cam trei ore pe zi, apasa pe pieptul si spatele ei. Pielea lui Kim era alba ca a unui porumbel si oasele mainii ii erau atat de proeminente incat parea ca ar fi facut acupunctura. Spre uimirea doctorilor a reusit sa termine scoala elementara si s-a alaturat intr-o echipa de fotbal feminin.

Dar apoi veneau zile cand corpul fetei parea sa se dezumfle ca o jucarie de guma cu o gaura in ea. Dawn o ducea la spital, intrebandu-se daca de data asta nu e prea bolnava pentru a se vindeca. Rutina a devenit familiara – erau cateva luni petrecute acasa apoi se intorcea la spital.

Kim isi aducea cu ea animalutele de plus, patura ei preferata si jurnalul sau. Cand mureau copii din camere alaturate ei, unul dupa altul, Kim isi scria impresiile (Wendy Winkles a murit la 8.10 in dimineata aceasta! A suferit toata noaptea. E mai bine asa, saraca faptura”).

„Kim era mereu atat de optimistica, dornica de a zambi” spunea Dawn.

„Cred ca jurnalul era felul ei de a se pregati pentru ceea ce stia ca i se va intampla.”

Pentru o vreme Kim a facut tot ce a putut sa fie ca si cei „normali”(numele ei pentru copii ce nu aveau fibroza chistica). In liceu avea doar note de A si B (echivalenta cu 10 si 9) si mereu se imbraca superb, purtand rochii lungi pentru a-si ascunde picioarele slabute. Daca colegii intrebau de ce are crize de tuse raspundea ca suferea de astm. Dar desigur, nu putea ignora realitatea vietii ei.

In sfarsit, in ultimul sau an a devenit atat de slaba incat a trebuit sa nu mai participe la ore si si-a desfasurat activitatea scolara acasa. Din pacate nu a putut merge la banchet.

Kim a devenit obraznica. Revedea mereu si mereu o caseta cu filmul – Laguna albastra, povestea unui baiat adolescent si a unei fete ce s-au indragostit pe o insula indepartata. A trecut printr-o perioada de razvratire, fumand tigari, doua pachete de Marlboro pe noapte chiar daca stia ca fumatul ii face rau plamanilor ei deja prea afectati. Se furisa cu masina mamei sale noaptea, facand intreceri periculoase.

Intr-o noapte, la capatul disperarii, Dawn a strigat intr-un final la ea:„Ce se intampla cu tine? De ce incerci sa te distrugi?”

Kim si-a ingropat fata in lacrimi si a inceput sa planga.

„Stii care e problema”a spus ea.„Nu am nici o viata. Stii ca nu voi avea o viata.”

Dawn care mereu incerca sa aiba un raspuns linistitor pentru fiica ei, nu stia ce sa spuna.

David Crenshaw era un fel de legenda a spitalului. Galagios si atletic, era faimos pentru ca incerca sa impresioneze fetele cu glume crude. Nimeni n-a auzit de vreun pacient de fibroza chistica sa faca lucrurile ce le facea el. Cand nu era in spital mergea la intreceri de masini.

„Scopul nostru a fost sa-l crestem ca si cum n-ar fi fost bolnav.”Spune tatal lui David.

„Ne-am gandit ca poate daca era curajos, rezista mai mult”

De fapt, David niciodata nu s-a purtat ca si un bolnav. Era un farsor, conducea curse in carucioare si competitii de aruncat rosii in holul spitalul. Intr-o noapte a luat cativa pacienti de fibroza chistica sa mearga la competitii afara pe o vreme de -32 de grade celsius.

„Avea simtul de imortalitate.” Isi aminteste doctorul Kramer.

Timp de doi ani David a urmarit-o pe Kim. Mereu mergea prin holul camerei ei de spital, incercand sa-si faca curaj sa o salute. Kim il privea – el purta adidasi, blugi albastri si un tricou alb impreuna cu ochelarii legati cu o bucata de banda; ea ii zambea usor si se intorcea la citit cartea ei.

David era neinfricat.

„Cand ea era in spital si el era acasa” isi aminteste doctorul „ma suna sa ma intrebe cum se simte si ce a mai facut pe parcursul zilei.”

Luni intregi de zile, David a asteptat rabdator in timp ce Kim era curtata de alti baieti de la etajul trei  – baieti blonzi, sofisticati, bogati.

Apoi in primavara anului 1989, cand el si Kim au iesit din spital, David a facut miscarea. A chemat-o acasa si a invitat-o sa ia cina impreuna.

Chiar daca ea a spus nu, David a declarat „Voi fi acolo la 8.00 p.m si fara comentarii”, apoi a plecat.

Speriata, Kim si-a adus o prietena pe care a pus-o sa stea in fata cu David in timp ce ea statea in spate refuzand sa vorbeasca. De asemenea nu a spus nimic in timpul mesei si i-a oferit lui David o privire ucigatoare cand el a sugerat sa mearga la discoteca. Cand a adus-o acasa, Kim a iesit din masina si s-a indreptat catre camera ei trantind usa. Dar David tot aparea la casa lui Kim. A dus-o la „Sound Warehouse” pentru a cumpara casete. A dus-o la bowling. A dus-o sa priveasca cum facea el curse in timp ce ea statea nervoasa pe scaune.

„Vai, Doamne!” a spus unuia dintre cei prezenti la curse,”Va muri!”

David s-a intors cu masina si dupa cursa i-a suflat un sarut prin aer.

In ciuda circumstantelor imposibile, dragostea a inflorit. Pe 17 noiembrie 1989 dupa scrierile ei obisnuite din jurnal despre moartea prietenilor sai, Kim a scris:

„In seara aceasta, David si eu am mers in spatele meselor de picnic din spital si ne-am sarutat pentru prima data. Am sentimente atat de adanci pentru el, pentru ca imi este si prieten, ma sustine si ma iubeste cat il iubesc si eu. Te rog Doamne, fa ca relatia aceasta sa mearga.”

Inspre socul familiilor, prietenilor si a doctorilor, Kim si David si-au anuntat logodna.

„Amandoi sunteti bolnavi.” I-a spus tatal lui David, implorandu-l pe fiul sau sa se razgandeasca: „Esti bolnav! Voi nu puteti avea grija unul de celalalt.”

„Realizezi ce se va intampla?”A intrebat mama lui Kim in lacrimi.

„Realizezi ca veti muri unul in bratele celuilalt?”

„Cred ca Kim a realizat ca e prima si ultima data cand va putea experimenta dragostea.” Spune Dawn.

Inca cred ca a fost o nebunie. Aveam toate intrebarile posibile: cum vor putea sa-si coordoneze finantele si asigurarile, cum vor avea grija de ei, daca amandoi sunt bolnavi. Dar intr-o zi preotul de la prezbiterian mi-a spus „Dawn, ei nu mai au mult de trait pe pamant. Cel putin lasa-i sa fie fericiti atat cat se au unul pe celalalt.”

Si am spus : „Ai dreptate!”

La nunta lui Kim si David, biserica era plina de sunetul tusei, toata comunitatea bolnavilor de fibroza chistica au fost prezenti, vrand sa ii vada cum cei doi indragostiti jura sa fie alaturi la bine si rau.

Au avut pregatite doua scaune pentru Kim si David in caz ca aveau nevoie sa stea jos insa dupa cum au spus toti dupa eveniment, Kim n-a aratat niciodata mai sanatoasa sau mai frumoasa. Buretelele de la rochia de nunta ii dadeau corpului ei un look atragator. Avea chiar si rosu in obraji.

Dupa ce s-au inregistrat la hotelul local, unde si-au petrecut noaptea nuntii, David l-a rugat pe servitorul de la hotel sa le care sticlele cu oxigen in camera.

„S-ar putea sa avem nevoie de ele,” a spus cu un zambet larg.

Apartamentul lor semana cu un spital. Era plin cu sticle de oxigen si cutii cu seringi si medicamente si refrigeratorul era plin cu sticle IV. Treburile domestice erau facute cu dificultate din cauza ca ei nu puteau sa se miste normal. Aveau nevoie de o zi intreaga pentru a curata apartamentul si a spala hainele. Kim era prea slabita pentru a schimba asternuturile si a ridica salteaua.

La magazin, pasea usor de culoar carand sticla portabila de oxigen cu tubusoarele blocate in narile ei. Pe timp de noapte erau obositi. Kim statea pe canapea in timp ce David se lasa usor pe ea stand in scaunul sau cu rotile.

Si totusi au continuat sa reziste. Erau mai fericiti decat si-ar fi imaginat. El ii cumpara mereu felicitari colorate, cu cat mai multe, cu atat mai bine. Ea in schimb ii scria lungi scrisori de dragoste.

„Vom concura cu inconcurabilul.”

Prin 1992, starea lui Kim s-a inrautatit. Din pacate s-a blocat cu ace IV de atatea sute de ori ca venele ei au cedat. Sistemul ei digestiv cauza diaree. Nu mai avea putere nici sa vorbeasca.

Pentru ca corpul ei era incapabil de a absorbi mancarea, pierdea in greutate. A inceput sa-i fie rusine sa se arate in public.

David i-a scris o scrisoare in care a spus : „Iti iubesc corpul asa cum este. Corpul tau perfect il intrece pe al meu! Esti cea mai frumoasa femeie pe inauntru si afara pe care o cunosc. Te iubesc din toata inima si sufletul meu, te rog sa ma crezi!”

David n-a parasit-o niciodata pe Kim in lungile excursii spre spital. Noaptea dormea pe un scaun in camera ei. Pentru ca ea era atat de slaba el ii tinea feonul pentru a-i usca parul. Pentru a o distra o conducea pana la sectia de maternitate de unde putea privi nou nascutii. Daca dorea caramel in mijlocul noptii, el conducea pana la magazin si ii cumpara.

Dar in 1993 ceva s-a schimbat. Tusea lui David devenea mai intensa si adanca. Fata lui devenea portocalie  si venele din gatul sau ieseau in afara. Intr-o dupa masa, o asistenta numita Dana Thompson s-a oprit sa ii vada. Kim vedea o telenovela in timp ce David statea tacut in scaunul sau. Dana a observat ca David n-o mai necajea cum obisnuia. Se tot uita la unul dintre actorii de la Tv. In final a spus: ”Imi doresc sa fi fost asa de frumos.”

„Am spus, David, dar tu esti frumos. ”Isi aminteste Dana.

„Dar m-am  uitat la el si am realizat ca se schimba. Fata lui se lungea din cauza retentiei de lichide. Obisnuia sa ridice greutati si acum toti muschii din bratele sale disparura. Kim m-a privit foarte trista si apoi mi-am spus… Doamne, David va muri primul!”

David a incercat s-o asigure pe Kim ca nu avea de ce sa isi faca griji de ce i-a spus doctorul dupa o verificare recenta. Boala, care era inactiva in majoritatea timpului, l-a pedepsit. Plamanii sai deveneau blocati cu tesut mucos. Lobii sai branhiali se inchideau. Inima sa nu mai pompa destul sange oxigenat. Daca asaltul continua, David ar fi pierdut mai mult si mai mult oxigen, incepand usurel sa se sufoce pana la moarte. Era o cursa impotriva timpului. David si-a spus ca nu trebuie sa piarda timpul: In Iulie, pentru a sarbatori zilele lor de nastere, David 26 si Kim 24, a insistat sa mearga intr-o vacanta in Florida.

„Doar odata s-au simtit destul de bine incat sa mearga la plaja”, spune sora lui Kim, Mandy, ce a calatorit cu ei.

Amandoi purtau tuburile cu oxigen. Kim nu a putut intra prea adanc in apa din cauza problemelor sale cu echilibrul si David n-a reusit din cauza lipsei de putere. In final au stat pe plaja lasand apa sa treaca peste picioarele lor. Stiau ca e ultima data cand pot fi singuri impreuna. Oamenii treceau, se uitau dar lui Kim si David nu le pasa, se uitau unul la altul strangandu-si mainile.”

Trei luni mai tarziu, David si Kim au fost sa-l vada pe doctorul Kramer pentru o verificare. In timp ce Kim astepta in alta camera, doctorul Kramer i-a studiat nivelurile de oxigen ale lui David. El nu putea spune macar doua cuvinte fara a respira puternic.

„Trebuie sa te internez.”A spus doctorul Kramer.„Si de data asta nu vei mai iesi.”

David a reusit sa spuna doar atat : „Ai grija de Kim.”

Doctorul Kramer s-a plimbat pe hol vrand sa-i spuna. Dupa o lunga tacere, l-a intrebat daca David ar putea merge acasa pentru o singura noapte in apartamentul lor de o singura camera, unde ar putea sa-i gateasca. Cand doctorul a spus nu, Kim a lasat capul in jos, incercand sa nu planga.

„Sa nu-l lasi sa sufere.” A spus ea.

In timpul a 30 de ani ca un specialist in fibroza chistica, Dr Kramer a vazut sute de pacienti murind. Insa pentru sanatatea sa emotionala, s-a distantat emotional de cazuri ca ale lui David dar in momentul de fata a strans-o pe Kim in brate si a plans impreuna cu ea. David a fost admis la spital in dupa masa unei miercuri, pe 21 octombrie. Prin toata zapaceala, Kim a ramas de partea lui David. Pe luni, buzele si degetele lui David au devenit albastre si asistentele au pus masti de oxigen pe fata sa. Cand au adus o masina cu morfina pentru a mai  reduce din durere, Kim stia ca s-a terminat.

„David, nu inca.” A spus ea, dar el nu putea vorbi.

Tot ce a putut face a fost sa mormaie : „Te iubesc” tinerei sale sotii si sa-i sufle un sarutin aer. In timp ce afara era sunetul specific de spital – carucioare, oameni trecand grabiti, doctori vorbind in fraze pe jumatate. Dar in pat, Kim si David se uitau unul la altul in liniste schimband priviri intense de durere si dragoste.

El a murit la 5.50 pe 26 octombrie. Kim a fost singura in camera. I-a sters fata cu un servetel si a chemat asistenta.

Ea a spus mamei ei, doctorilor si tuturor din spital ca vrea sa traiasca. A spus ca ea stia ca David voia ca ea sa nu renunte. Dar dupa 24 de ore dupa funeraliile lui David, Kim se prabusea in timp ce dorea sa faca un dus. S-a ridicat, a mers pana in bucatarie si a cazut din nou. Dawn a reusit s-o puna pe Kim in pat unde a stat in semi-intuneric privind la poza cu David in bratele ei.

„Se intampla totul prea repede. A fost prea crud. ”Spune Dawn.

Kim abia incepea sa isi planga moarta sotului ei si acum trebuia sa aiba de a face cu a ei. Dawn si-a pus fiica in masina si a dus-o la spital in camasa ei preferata de noapte cu inimioare albe si patura ei roz.

Cei care o cunosteau pe Kim au spus ca se intampla ceva misterios cu ea in ultimele zile. Dupa ce Dr Kramer s-a oprit sa o vada pe Kim pentru ultima ora, i-a condus parintii ei si a lui David in hol si i-a dat un diagnostic non-medical.

„Corpul ei renunta, e ca si cum ar muri de inima rea…”

Cand prietenii si rudele au venit sa isi ia adio, Kim a soptit ca se simte mai bine. De fapt ochii ei erau dusi in fundul capului si ajunsese la 20 de kg.

„Mama”, i-a spus lui Dawn. „Imi pare rau ca imi ia asa mult.”

Dawn s-a dus intr-un colt al camerei, sa n-o vada fiica ei plangand.

In ultimele ei zile Kim era in semi-coma.

Singurul sunet din camera ei era fasaitul masinii de oxigen. Nu se stie cu siguranta de ce unul dintre prietenii ei s-a trezit dintr-o data la ora trei in dimineata de 11 noiembrie chemand asistenta.

„Simt ca se intampla ceva.”a spus prietenul ei speriat.

Cateva minute mai tarziu, Kim si-a recapatat cunostinta si-a deschis ochii si a inceput sa vorbeasca intr-un fel, ca si cum ar mormai, un sunet linistit pe care nimeni nu l-a inteles. O asistenta din camera a spus ca suna ca si cum ar fi vorbit cu David.

„Kim ce se intampla?” A spus Dawn care se odihnea pe un colt de pat.

Dar Kim si-a inchis ochii si a murit, strangand in mana paturica ei roz.

A fost inmormantata in rochia ei de mireasa. Pe mana sa era un ceas ce David i l-a oferit de Craciun. Purta cercei de rubin, tot un cadou de la David. A fost pusa langa sotul ei in noua sectiune a cimitirului „Restland”.

In ciuda venitului lor mic, David a reusit sa plateasca 47 $ pe luna pentru un loc de moarte inca de cand ei au fost casatoriti. Se spune ca era important pentru el sa stie ca au un loc de veci impreuna.

Pe crucea lor scria :

„David S (Ursuletul) Crenshaw si Kimberley (Tigroaica) Crenshaw. Impreuna pentru totdeauna. Casatoriti pentru trei ani”.

Cu cateva saptamani dupa funeralii, cu inima franta, Dawn s-a decis ce sa pastreze si ce sa dea din lucrurile fetei sale. A dat de ultima felicitare pe care David i-a cumparat-o  lui Kim. Pe felicitare scria asa:

„Suntem aproape chiar daca suntem despartiti.”Pe fata scria „Doar priveste. Suntem amandoi sub acelasi cer instelat.”

6098574462_734a729da6_b

Din seria povestiri de viata: Coasta lipsa

 

O fata indragostita si-a intrebat prietenul:

Fata: Spune te rog, pe cine iubesti cel mai mult?

Baiatul: Pe tine, bineinteles!

Fata: Ce insemn eu pentru tine?

Baiatul s-a gandit pentru un moment, a privit intens in ochii ei si a spus: “ Tu esti coasta mea. Se spune ca Dumnezeu a vazut ca Adam era singur. Asadar, cand Adam dormea, Dumnezeu a luat una din coastele sale si a creat-o pe Eva. Se spune ca numai cand iti gasesti femeia vietii tale nu vei mai simti durerea obositoare din inima ta.”

Fata a fost extrem de emotionata de raspunsul sau. Nu a durat mult timp si s-au casatorit. Dupa nunta cuplul a avut o viata fericita pentru o vreme. Insa din pacate cuplul a inceput sa se indeparteze din cauza programelor incarcate a vietilor lor si a grijilor cotidiene ce niciodata nu se termina. Viata a devenit grea. Toate provocarile impuse de cruda realitate a vietii a inceput sa risipeasca visele lor si dragostea reciproca. Cuplul a inceput sa aiba multe neintelegeri. Cearta dupa cearta si fiecare cearta devenea mai aprinsa.

Intr-o zi, dupa o cearta mai apriga, fata a fugit din casa. A strigat din partea opusa strazii:”Nu ma iubesti!”

Baiatul i-a urat copilaria si fara a gandi a replicat:”Poate a fost o greseala faptul ca suntem impreuna! Tu nu poti fi coasta mea lipsa!”

Dintr-o data, s-a intors tacuta si a stat intr-un loc pentru o vreme. El a regretat ce a spus insa cuvintele spuse sunt precum apa aruncata, n-o mai poti recupera. Cu lacrimi, s-a intors acasa sa-si impacheteze lucrurile determinata sa se desparta.

Inainte de a parasi casa a spus:”Daca chiar nu sunt coasta ta lipsa, atunci lasa-ma sa plec.”

A continuat:”Este mai putin dureros in felul acesta. Hai sa mergem pe cai separate si sa ne cautam partenerii.”

Cinci ani au trecut…

El nu s-a mai recasatorit dar a incercat sa afle despre viata ei indirect. Ea a parasit tara pentru o vreme s-a intors. S-a casatorit cu un strain si acea relatie s-a sfarsit cu un divort. Nu ii venea sa creada ca nu l-a asteptat pe el.

Intr-o noapte intunecata si-a aprins tigara si a simtit durerea obositoare in inima sa. Nu putea sa creada ca ii era dor de ea.

Intr-o zi s-au intalnit din intamplare la aeroport, intr-un loc unde erau reuniunile si plecarile. El mergea intr-o excursie de afaceri. Ea statea singura acolo. Erau separati de usa de securitate. Ea a zambit usor la el.

Baiatul: Cum esti?

Fata: Sunt bine. Cat despre tine? Ti-ai gasit coasta lipsa?

Baiatul: Nu.

Fata: Voi zbura la New York in urmatoarele ore.

Baiatul: Ma voi intoarce in doua saptamani. Suna-ma cand te intorci. Imi stii numarul, nimic nu s-a schimbat.

Zambind, s-a intors si i-a facut cu mana. La revedere!

O saptamana mai tarziu a auzit despre moartea ei. S-a stins in urma unui accident de masina.

Inca o data intr-o noapte intunecata si-a aprins tigara si ca inainte, a simtit durerea obositoare din inima. A aflat intr-un final. Ea era coasta lipsa ce el a rupt-o cu buna stiinta.

large (1)

Cateodata spunem lucruri in momente de furie. Rezultatele sunt in detrimentul nostru. Ne varsam frustrarile pe cei iubiti in proportie de 99% cu toate ca stim ca trebuie sa gandim de doua ori si apoi sa actionam, este mai usor sa spunem decat sa facem.

Multe dintre lucrurile ce se intampla in fiecare zi sunt sub controlul nostru. Sa pretuim fiecare moment si pe fiecare persoana prezenta in vietile noastre.

Maine s-ar putea sa nu mai vina. Daruieste si accepta ce ai astazi!

 

Schimbul de noapte

Cu totii iubim povestile de viata, inspirationale. Sunt uneori  sursa de iluminare daca pot spune asa, ce ne motiveaza  si ajuta in calatoria din aceasta lume. Eu, cel putin le gasesc interesante si importante. De aceea incepand de astazi voi posta in fiecare zi cate o povestioara. Unele sunt creatii proprii, altele sunt preluate din viata cotidiana. Sper sa nu va displaca si sa va regasiti in ele!

“In urma cu 20 de ani, conduceam un taxiu pentru a putea trai. Era o viata de libertin, o viata pentru cineva ce nu isi dorea un sef. Ceea ce nu am realizat eu este ca taxiul meu era de asemenea si un departament. In timp ce conduceam in schimbul de noapte, taxiul meu devenea o confesiune in miscare. Pasagerii urcau, stateau in spatele meu in totala anonimitate si imi povesteau despre vietile lor. Am enumerate oameni a caror vieti m-au uimit, innobilat si cateva m-au facut sa rad si sa plang.

Oricum, nici una nu m-a emotionat mai mult decat cea a unei femei pe care am condus-o intr-o noapte de august.

Raspundeam unui apel dintr-o zona mai linistita a orasului. Am presupus ca am fost trimis sa ridic niste petrecareti sau pe cineva care s-a certat cu partenerul de viata sau vreun lucrator ce se indreapta catre schimbul de noapte la vreo fabrica in partea industriala a orasului.

Cand am ajuns la ora 2.30 dimineata, in cladire nu se putea zari decat o singura lumina slaba intr-un geam prafuit. In aceste circumstante multi soferi ar striga odata sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Insa eu am intalnit prea multi oameni impovarati ce depind de taxiuri, fiind singurele lor modalitati de transport. Daca se intampla sa nu raspunda sunam la usa. M-am gandit ca poate pasagerul acesta ar avea nevoie de ajutorul meu, asadar am batut in usa.

“Doar un minut”.A raspuns o voce fragila, in varsta.

Am putut auzi ceva fiind tras pe culoar. Usa s-a deschis dupa o pauza lunga. O femeie micuta de 80 de ani a aparut inaintea mea. Purta o rochie colorata si o palarie caramizie prinsa cu un voal. Arata ca o actrita din anii 1940. Avea o geanta mica langa ea. Apartamentul arata ca si cum n-ar mai fi fost locuit de ani. Toata mobila era acoperita cu cearsafuri. Nu erau ceasuri pe pereti si nici ustensile  de-ale casei. Era doar o cutiuta cu fotografii si o oglinda intr-un colt.

„Ai dori sa ma ajuti cu bagajul pana la masina?”M-a intrebat. Am dus geanta in masina si apoi m-am intors sa asist femeia. Mi-a luat bratul si am mers incetisor pana la masina. Imi tot multumea pentru bunatatea mea.”Nu-i nimic”,i-am raspuns.”Incerc sa-mi tratez pasagerii cum as vrea sa fie trata si mama mea”.”Oh, esti un baiat bun”, a spus.

Cand am ajuns in masina mi-a dat o adresa si m-a intrebat: „ Poti sa conduci prin centru?” … „Nu este cea mai scurta cale”,am raspuns repede. „Oh, nu ma supar”,a raspus.”Nu ma grabesc. Ma indrept catre un azil”.

Am privit in oglinda retrovizoare. Ochii ii straluceau.

„Nu am nici o familie lasata in urma”, a continuat.”Doctorul spune ca nu mai am mult timp.”

M-am apropiat si am oprit aparatul ce inregistra kilometrii parcursi.

„Ce ruta ai dori sa parcurgem?”Am intrebat.
Am condus prin oras in urmatoarele doua ore. Mi-a aratat cladirea unde a lucrat odata ca un operator de lift. Am condus prin vecinatate unde ea si sotul ei au trait cand au fost proaspat casatoriti. M-a pus sa opresc in fata unei fabrici de mobila ce a fost candva locul unde se oficiau baluri, obisnuia sa mearga acolo in tinerete. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unei cladiri sau a unui colt, unde ramanea pentru cateva clipe contempland la momente petrecute in acele locuri.

La prima aparitie a soarelui la apus, a spus „Sunt obosita. Sa mergem acum.”

Am condus in liniste la adresa pe care mi-a dat-o. Doua femei in varsta au venit la taxi in momentul in care am ajuns. Erau solicitante si ii urmareau fiecare miscare. Cred ca o asteptau.

Am deschis portbagajul si i-am dus geanta la usa. Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile.

„Cat iti datorez?”M-a intrebat,indreptandu-se spre poseta.

„Nimic.”Am raspuns.

„Trebuie sa castigi si tu ceva.”A raspuns.

„Sunt si alti pasageri.”Am raspuns.

M-am aplecat si am imbratisat-o. M-a strans tare.

„I-ai oferit unei batrane un moment de bucurie.”A raspuns.

„Multumesc.”

I-am strans mana si apoi m-am indreptat inspre lumina neclara a diminetii. O usa s-a inchis in urma mea. Era sunetul de inchidere a unei vieti.

Nu am mai dus alti pasageri in schimbul de dimineata. Am condus la intamplare, pierdut in ganduri pentru tot restul acelei zile. Abia puteam vorbi. Daca acea femeie dadea peste un sofer nervos sau care era nerabdator sa-si sfarseasca schimbul? Daca o refuzam si sunam doar o data si apoi plecam? Daca stau si ma gandesc mai bine nu cred ca am facut nimic mai important in toata viata mea.”

Suntem conditionati sa gandim ca vietile noastre se invart in jurul momentelor frumoase. Oricum, marile momente ale vietii ne prind nepregatiti – frumos impachetate in ceva ce altii ar considera un fapt lipsit de insemnatate.

Oamenii poate ca nu isi amintesc exact ce ai facut sau ce ai spus dar mereu isi vor aminti cum i-ai facut sa se simta!

Trandafiri si amintiri

Sunt momente din viata ce raman intiparite in mintea si sufletele noastre care nu pot fi date uitarii. Fotografii ale mintii ce ne infioara intr-un mod placut sau din contra. Clipe ce ne-au marcat intr-un fel sau altul in mod pozitiv sau negativ. E o adevarata simfonie de intamplari ce raman acolo, intr-un spatiu ambiguu, revenindu-ne in memorie in functie de stare.

Sunt amintiri ce ne fura zambete, lacrimi si timp si de care suntem uneori dependenti, fara de care am ramane singuri intr-o mare de lume. De exemplu noi, ca oameni, din pacate nu avem o eternitate la dispozitie pentru a trai, face relatii si petrece timp cu cei dragi;”pachetul” nostru de viata este limitat. Ramane la noi sa alegem cu ce persoane sa ne petrecem acel “pachet” si cat sa le pretuim.

Va voi relata o mica povestioara.

,,Am mers la magazin, nu interesata in a cumpara ceva anume. Imi era foame iar faptul ca mi-a decedat sotul acum 8 zile inca era dureros si acest magazin detinea prea multe amintiri dulci. Venea adesea cu mine la cumparaturi si de fiecare data disparea sub pretextul ca are ceva important de cumparat. Stiam ce are de gand. L-am surprins de fiecare data mergand tip-til pe culoar cu 3 trandafiri galbeni in mana. Stia ca imi plac trandafirii galbeni. Cu inima suferinda am vrut doar sa-mi cumpar cate ceva si sa plec. Lucrurile s-au schimbat de cand a decedat, pana si cumparaturile. Sa faci cumparaturi de una singura lua timp si multa gandire. Era altfel in doi. Inca imi amintesc cat de atent era la cumparaturi.

O femeie cu palton verde a venit dintr-o data langa mine. Era blonda, slabuta si draguta. Am privit-o in timp ce ridica o punga mare de oase pentru supe si a pus-o in cos, a ezitat apoi a pus-o inapoi pe raft. S-a intors sa plece dar s-a intors aproape imediat pentru pachetul de oase. M-a vazut ca o priveam si mi-a zambit.”Sotului meu ii plac acestea dar sincer… la preturile astea, nu stiu”. O priveam atent in ochii sai albastri.”Sotul meu a murit in urma cu 8 zile”i-am spus. Privind la pachetul din mana ei, abia mi-am abtinut tremuratul din voce spunandu-I: “Cumpara-I oasele si pretuieste fiecare moment petrecut impreuna”

Si-a intors privirea si am putut observa emotia din ochii sai cand a pus pachetul in cos si a mers mai departe. M-am intors la sectiunea de produse lactate. Am stat acolo o vreme incercand sa decid ce cutie de lapte sa cumpar. M-am decis pe o cutie si am mers mai departe la sectiunea de inghetata. Am decis sa imi cumpar o inghetata chiar daca nu imi era pofta. Am pus inghetata in cos si m-am indreptat spre culoarul din fata. Am observat femeia draguta cu palton verde indreptandu-se spre mine. Tinea un pachet in mainile sale. Avea cel mai larg zambet pe care l-am putut vedea vreodata. Aveam impresia ca are o aura deasupra capului. Cand s-a apropiat mai mult am vazut ce tinea in brate si am inceput sa plang.

“Acestea sunt pentru tine”a spus si mi-a lasat 3 trandafiri frumosi in brate.”Cei de la casa vor sti ca sunt platiti”.S-a aplecat si m-a sarutat pe obraz dupa care a zambit din nou.

Am vrut sa-I spun ce a facut si ce insemnau trandafirii pentru mine. Insa nu puteam vorbi si am privit-o cum a plecat in timp ce lacrimile imi incurcau vederea. M-am uitat in jos la trandafiri infasurati in matase verde si mi se pareau aproape ireal de frumosi.

Cum a stiut? Imediat raspunsul mi-a aparut. Era atat de clar! Nu eram singura.

“Oh, nu m-ai uitat, nu?”Am soptit cu lacrimi in ochi. El era inca cu mine si ea era ingerul lui.

bouquet-yellow-roses-turquoise-rustic-wooden-background-v-valentine-s-day-mother-s-day-holiday-mock-up-top-77856466

Dupa cum ati putut observa in aceasta mica povestioara amintirile frumoase raman in sufletul nostru si suntem norocosi pentru asta. In primul rand trebuie sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem.

Iata cateva sfaturi:

Fii multumit pentru ce ai si cine esti in fiecare zi.

Chiar daca imi dau patura peste cap si bombanesc cand suna alarma, ii multumesc Domnului ca pot auzi. Sunt multi oameni surzi.

Chiar daca imi tin ochii inchisi impotriva luminii puternice, ii multumesc Domnului ca pot vedea. Sunt multi oameni orbi.

Chiar daca mi-e greu sa ma ridic din pat dimineata, ii multumesc Domnului ca am puterea de a ma ridica. Sunt multi oameni paralizati.

Chiar daca la prima ora e aiureala, cand sosetele sunt pierdute, micul dejun e ars, copii imi sunt galagiosi si eu nu mai am rabdare, ii multumesc Domnului pentru familia mea. Sunt multi oameni singuri.

Chiar daca masuta cu micul dejun nu arata ca in fotografiile din reviste si meniul e uneori dezechilibrat, ii multumesc lui Dumnezeu pentru mancarea pe care o avem. Sunt multi oameni infometati.

Chiar daca rutina de la lucru e adesea monotona, ii multumesc Domnului pentru oportunitatea de a avea de lucru. Sunt multi oameni someri.

Chiar daca marai si imi plang soarta de pe o zi pe alta si imi doresc ca circumstantele in care ma aflu sa nu fi fost asa modeste, ii multumesc lui Dumnezeu pentru viata mea!

 

 

O privire in timp la sarbatorile de iarna

Dupa cum stim cu totii sarbatorile de iarna – Craciunul, Anul Nou, Sfantul Vasile, Boboteaza sunt sarbatorile mult asteptate de peste an. De ce? Raspunsul e simplu. In primul rand avem nevoie de o pauza de la rutina zilnica si munca iar in al doilea rand pentru ca sarbatorim Nasterea Domnului alaturi de cei dragi noua si incheiem inca un an din existenta noastra. Sunt cateva motive solide, dupa mine.

Imi amintesc cu drag sarbatorile din trecut cand asteptam cu voiosie si drag venirea Craciunului. Cand toti eram uniti, unul alaturi de altul; Fie ca era vorba de pregatirea dinaintea sarbatorilor – curatenia generala, pregatitul mancarii, ornatul camerelor,in special al bradului sau de traditionala bataie cu zapada de la care nu ne dadeam in laturi.

Eram vrajiti de albul imaculat al zapezii si de sclipirea ghirlandelor luminate de minusculele beculete colorate din pom. Desi nu observam, era o magie ciudata care ne tinea impreuna. Era o lume a noastra, a copiilor. Unde nu tineam cont de statutul social al celui de langa noi sau de ce haine poarta si il faceam sa se simta ca unul din fratii nostri inconjurandu-l cu atentie si dragoste.

Au fost momente frumoase insa care din pacate s-au scurs ca nisipul in bataia vantului. Timpul n-a asteptat pe nimeni, oamenii s-au schimbat, noi am crescut. Insa crescand si schimbandu-ne am fost interesati doar de propria persoana si am uitat de sentimentele profunde pentru ceilalti oferindu-le in loc distanta si nepasare. Trecem unii pe langa altii ca niste turisti grabiti, necunoscuti, ignorand in totalitate atmosfera calda de sarbatori, dar hei! E craciunul si suntem mai buni!

Obiceiuri care in trecut erau mai mult decat prezente si care imi erau foarte dragi treptat s-au diminuat. S-a pierdut interesul fata de pastrarea traditiilor si acea familiriatate fara margini ce nu ne facea sa ne simtim straini fata de ai nostri. Acum, privesc in jur si nimic nu mai e cum a fost. Totul s-a schimbat. Cel putin sarbatorile anului acesta au fost aproape neobservabile. Singurele lucruri ce ne-au amintit ca este sarbatoare au fost “vacanta” elevilor si a unor muncitori si reclamele televizate cu Mos Craciun. De parca l-am sarbatori  numai pe Mos Craciun nu si pe Domnul Iisus Hristos.

In schimb, zapada – factorul ce ne aminteste ca sunt sarbatorile de iarna a lipsit cu desavarsire. Ceata si vremea rece ne-a tinut companie; obiceiuri – cativa copilasi colindau la cate o casuta si colindatorii din corul bisericii ne-au servit cu prezenta. N-a fost nimic special sau minunat. Insa stim ca e Craciunul si sarbatorile iernii –  cand toti suntem “mai buni”, mai minunati … .

Ar fi bine daca am lasa aceasta “masca de sarbatori” sa fie prezenta in tot anul si sa lasam egoismul, vanitatea si zgarcenia in urma privind cu alti ochi aceasta lume si dandu-I o alta sansa celui de langa noi interesandu-ne mereu de nevoile si grijile sarmanilor, oferindu-le macar o vorba buna.

4161037477_a987296e2c_b